Paula ROMANESCU
vineri, 10 mai 2013
Nu
s-ar spune că lumea ar duce lipsă de bădărani. Dar să-i pui pe inocenţii Bădărani ai lui Carlo Goldoni să
rezoneze cu generaţia noilor… gugumani înconjuraţi de gărzi de corp (cu
nelipsitul pistol din dotare) veghetori la liniştea neliniştii lor, iată o
performanţă pe care tânărul regizor Dan Tudor o realizează cu dezinvoltura unui
lucid şi fin cititor în stele de mucava, oferindu-ne un spectacol şampanizant
pe un text în excelenta traducere făcută de Sică Alexandrescu (plecăciune,
luminoasă umbră a teatrului românesc!), despre care spectatorii cei de mai multă
vreme tineri ar fi tentaţi să spună că n-ar prea mai fi fost nimic de adăugat.
Spectacol
agrementat cu toate ingredientele unei reţete teatrale perfect aplicabilă
societăţii în care s-a nimerit să fiinţăm, Bădăranii,
de Carlo Goldoni (1707–1793), se înscrie, din seara zilei de 8 aprilie 2013,
între marile reuşite ale Teatrului Metropolis din Capitală, dovadă că arta adevărată,
purtătoare de adevăr adică, este contemporană cu orice timp.
Noii
„bădărani“ au împrumutat, în viziunea lui Dan Tudor după piesa veneţianului
Goldoni (un fel de Caragiale avant la
lettre, specialist în „alte măşti, aceeaşi piesă“), trăsături recognoscibile la toţi fonfii şi flecarii de ale căror
aventuri, mai mult sau mai puţin amoroase, abundă jurnalistica autohtonă întru
desfătarea prostimii care oricum nu mai are altceva de făcut de când cu întărirea
regatului sărăciei de gândire.
Mircea
Albulescu, în rolul lui Maurizio, creează un splendid prototip al prostiei
încremenite în cutume de autoritate paternă (un fel de capo dei tutti capi) că nici n-ai crede că o astfel de „uscătură“
va fi fost vreodată în stare să planteze într-un trup de femeie sămânţa purtătoare
de viaţă (deşi, văzându-l pe Filipetto, fiul său, stupidă marionetă într-un
carnaval cu măşti dintr-un joc de-a viaţa, mai-mai că-ţi vine-a îngâna ceva
despre „turcul şi pistolul“ de sorginte balcanică.
Treimea Lunardo, Canciano, Simon – altfel spus,
Costel Constantin, Gheorghe Visu, Eusebiu Ştefănescu (fiecare dintre ei dând măsura
şcolii româneşti de artă, adevărat creuzet de talente distincte prin unicitatea
personalităţii proprii) – îşi găseşte o replică perfectă în cealaltă treime –
Margarita, Marina, Felicita: Adriana Trandafir, Cecilia Bârbora, Gabriela
Popescu, fiecare altfel fermecătoare şi, deopotrivă, convingătoare, fiecare
perfect cunoscătoare a manevrelor de a descâlci eternele taine pe care se cred
bărbaţii stăpâni absoluţi.
Ingenioasă metoda interceptărilor gen
„scrumiera cu dichis“ de mai ieri, magnetofon, căşti, minunată ideea cu madama
vrăjită de pictură care-şi omoară dolcele
farniente în faţa şevaletului, unde se răstigneşte de bunăvoie prostănacul
de Filipetto (bravo, Sergiu Flesner, ne-ai convins!) pozând în învingător.
Recognoscibilă maniera femeii fără complexe (ce-ar mai fi şi astea?) pentru
care viaţa nu-i decât un perpetuu carnaval unde se ascunde chipul sulemenit al
lumii sub măşti de împrumut, cu fel de fel de conte (Adrian Anghel este unul
dintre ei).
De o prospeţime cu totul reconfortantă
scenografia semnată Corina Grămoşteanu, la care se adaugă mişcarea scenică de
Florin Fieroiu, totul înveşmântat în muzica potrivită de Vlaicu Golcea cât să
nu lase timp (nici şansă!) spiritului să aţipească.
Am uitat-o pe Lucietta, tinerica „bătrână“
deja (doar are 18 ani!), dacă ţinem seama că fătuţele – unele – se cam mărită
pe la 10–12 ani (că viaţa-i scurtă şi, musai, trebuie trăită cu viteza luminii,
altfel uite-o nu-i!), personaj pe care Miriam Rizea ni-l oferă gata împachetat,
ca luat din insectarul cu blonduţe care au invadat anecdotele din zilele
noastre, inteligenţe cu vederi… largi spre libertatea pe care n-o văd decât
prin lepădarea de autoritatea paternă.
N-am prea priceput finalul piesei, cu acele
schimburi de focuri. Să fie o aluzie că lumea veche – „expirată“ – şi-a trăit
traiul şi că alte măşti îşi fac intrare triumfală în carnavalul fără de sfârşit
al prostiei cu ştaif din lumea niciodată muritoare în care omul doar e
pieritor?
Poate ne lămuriţi voi, nevorbitoare gărzi de
corp – Alexandru Stanciu, Horia Muntean, Walid Elleathey, Dan Apărăloaiei –
atât de familiare ochilor noştri care chiar au început să vadă că doar e plină
lumea de tineri musculoşi care stau cu braţele încrucişate. Da, la Teatrul
Metropolis, Bădăranii nu mai au
ticuri verbale! Ei sunt deţinătorii unui bagaj lexical drastic diminuat, măsurabil
şi redus la bani. Restul e afacere.
Bravo, Dan Tudor! Credeam că după Sică
Alexandrescu nu ar cam mai fi nimic de spus. Uitasem că viaţa este şi ea un
mare regizor.
