S-a încheiat și sărbătoarea cărții de anul acesta de la Romexpo. Să fie oare din pricina numărului 13 că Salonul Internațional de Carte Bookfest din sfârșitul de primăvară al acestui an (30 mai–3 iunie 2018) m-a pus serios pe gânduri?
    Taman în Ziua copilului am ajuns și eu, „enfant amoureux de cartes et d’estampes”, pe esplanada însorită din fața Pavilionului expozițional Romexpo, în pas grăbit ca de adolescentă la prima întâlnire cu iubirea (deși mai fusesem îndrăgostită!). Am rezistat tentației cu care niște ucenici ai lui Mefisto mă ademeneau cu arome de frigărui și mici perpeliți pe grătar cât să-mi întărească și mai abitir convingerea că primum vivere este o lege deloc de neglijat și că deinde n-aveam decât să fac ce-oi mai putea.
    Am urmat neabătut drumul pe care treceau rânduri-rânduri cititorii (nu doar în bobi, ghioc, stele și-alte cele), spre singura intrare de neratat din spațiul pașilor pierduți (de dor de carte), care ducea spre spațiile brăzdate de alei ale fastuosului bâlci din „palatul” în care frumoasele cetății – cărțile nou-nouțe – fuseseră aduse la primul lor bal. Bucuria întâlnirii cu cartea făcea aerul să vibreze. Drept este că și muzica făcea concurență con brio vacarmului.
    Deasupra largilor porți ale straniului „templu”, o pânză largă de proporții generoase mi-a atras privirile, mai cu seamă că era menționat pe ea: „În atenția seniorilor”. Mă încadrez în schemă, îmi zic în șoaptă cât să n-audă inima mea pe care o tot mint cum că ea n-ar avea nicio legătură cu numărul anilor, ia să vedem ce ofertă chilipir mi se propune!
    Intru în „pronaos” și o iau la stânga, deși ne-am mai fript odată cu stângismul. Greșit! Trebuia s-o iau la dreapta (Marin Sorescu încercase și el jocul stânga-dreapta și viceversa și n-o nimerise niciodată, dar măcar a avut delicatețea și ne-a avertizat cum e cu direcția greșită!).
    Când m-am dumirit era… în zadar. Mă aflam deja în fața unui stand unde, nobile și scorțoase ca niște regine fără tron și fără poeți care să le cânte farmecele apuse, niște sicrie trăsnitor de elegante ne invitau, pre limba lor de lemn nou de esență tare, să le apreciem… confortul. Interiorul – numai mătase chinezească, zăvoare aurii pe laturile exterioare, capac – boltă cu stele (nu, nu verzi!) gen ecran TV cu plasmă, șuruburi sigure… Să tot mori! Nu, n-am văzut priza pentru încărcat telefonul mobil, dar cu siguranță aveau și de-asta!
    Am ieșit repejor din acele capsule numai bune de propulsat în infinit (seniorii y compris) și am traversat no man’s landul, un culoar lung și larg cu un băruleț în mijloc, ca să mă trezesc între dragile mele prietene de drum lung care, cu o discretă eleganță însemnată cu noblețe, nu vorbesc niciodată neîntrebate și nici nu se simt ofensate dacă le abandonăm fără veste. Ele păstrează ceva din șoaptele frunzișului de pe când erau copaci în pădurile ajunse astăzi umbră, ceva din adierea vântului și murmurul izvoarelor, sunet de corn, pocnet de armă de vânătoare și de alte fiare când pasul ’nalt de cerbi măsoară adâncul și înaltul.
    Erau acolo! Frumoase, păstrând fiecare între coperțile colorate câte o poveste, precum acele bouteilles à la mer pe care le aruncau în valuri marinarii amenințați de naufragii, cu speranța că mesajul lor va ajunge cândva pe un țărm de pe pământul cu oameni. Ele, cărțile, ajunseseră la țărm. Oamenii care ar fi trebuit să le descopere mesajul eram noi. Dar și noi eram foarte rătăciți. Abia de aveam timp să vedem dacă suntem văzuți. Din loc în loc, înarmat cu un microfon („Se aude? Se aude?”), cineva prezenta vreo carte în fața unor trecători grăbiți care prindeau din zbor vreo frază (hai două, trei!) și se pierdeau în căutare de ceva nou, enfer ou ciel qu’importe!
    Prețurile, pentru toate buzunarele. Cele care depășeau chiar și foarte îndrăznețele vise ale vreunui Marin Miroiu, pierdut printre stele fără nume, își așteptau zadarnic stelele-minune cu arome de salam condimentat cu „Janii”, „Gianii și dușmanii”, care ar fi putut ușor, numai să fi vrut, să le ducă în turnurile lor de fildeș cu sclipici ca să moară de ciudă barosanii invitați la o giambara în salonul cu barul și masa lor verde.
    Acolo, în partea dreaptă a pavilionului cu Bookfestul, eram în deplină siguranță! Invitat de onoare – SUA. Nu (de ce să zic?), n-am văzut nici pușcași marini, nici scuturi antirachetă, dacă, „Doamne ferește!”, ar fi pornit ghiulelele-sicrie de pe malul stâng al Styxului în croazieră pe oceanul cărților închise.
    După trecerea pe la mai toate standurile, cu oprire mai lungă sau meteorică, nevoia de carte se impunea cu firescul gândului pentru orice iubitor de lectură chiar (sau mai ales) în vremea noastră, în care informația ne așteaptă la un clic distanță de vârful arătătorului. Ar fi riscant să-l întrebi pe un trecut peste/pe sub bacalaureat, așa nitam-nisam, dacă știe ceva versuri pe dinafară de poetul care va fi scris despre unul pentru care „universul fără margini e la degetul lui mic”.
    Și totuși se citește carte, se cumpără carte, chiar dacă împătimitul de astfel de comori renunță la o felie de pâine, la un film, ca din aceste mici economii nerambursabile la banca de valori nemuritoare să se simtă cu un pic mai om. O singură nedumerire: cum de s-a îndurat țara-Invitat de onoare să onoreze cu prezența sa (literară!) cea de-a 13-a ediție Bookfest, când se știe că la ea acasă numărul acesta este făcut uitat la însemnarea etajelor unei clădiri cu mai mult de 13 etaje, și la alte cele care presupun enumerare, fiind socotit număr malefic? Și de ce aici, în Micul Paris? Să se fi spart ghinionul?
    Târgul de carte de la București – Bookfest, ediția a 13-a – a fost o mare sărbătoare a cărții. Îi putem prelungi strălucirea citind în zilele vacanței mari care se apropie, fie într-o pală de fân cosit, fie pe prispa de lemn a casei bunicilor mutați sub iarbă, fie în compartimentul de tren care ne duce spre alte destinații cu speranța că vom schimba ceva din cenușiul zilelor la fel. Lectura rămâne cea mai frumoasă călătorie în care te pierzi spre a te regăsi cu adevărat cel care ai putea fi.