Nici
de tot noapte, deloc ziuă, aproape momentul în care „vezi că nu mai vezi“ – iată
„lumina“ în care începe să se aleagă, dinspre întunericul acela „ca o mare făr’
o rază/(când) nici văzut nu fusese şi nici ochi care să vază“, lumea fantomatică
parcă din pictura lui Eugen Raportoru (n.
1961), licenţiat al Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, Secţia Pictură,
membru al UAP, dăruit artei din adolescenţă (mai precis dintotdeauna),
descifrând tainele acestui univers căruia, prin lumina sa, i-a sporit taina, şi
prinzând „a spune“ semenilor ce vede.
Era în
anul 1975 când, la cinematograful Griviţa din capitală, copilul de 14 ani care
era pe atunci pictorul de astăzi, aducea pentru prima oară în faţa publicului
lucrările sale. De-atunci „trecut-au anii“ şi, nu degeaba! Expoziţia „Bucureşti
2013“ (ianuarie 2014) de la Galeria
Simeza, cea de-a douăzecea personală a pictorului, se poate încadra firesc sub
titlul generic „Peisaj“. De altfel artistul însuşi nu pare deloc preocupat să-şi
„boteze“ odraslele, mulţumindu-se cu indicibila bucurie de a le da chip
dintr-un „haos“ după o escală (eronată?!) pre pământul oamenilor. Văzute de
undeva de sus (de unde, Doamne, din care loc menit din cerul nostru strâmt?)
„Peisajele“ sale refac imagini ale
Bucureştilor de după potop? Care potop? Acelanu avea cum să-l cuprindă… Cele de după Mondialul al Doilea, ei, da! Arce eşuate
pe un pământ care abia de ne mai rabdă, casele văzute de sus (de la vreo
mansardă de cer) de pictorul Eugen Raportoru se înghesuie unele în altele
într-o geometrie precară, sprijindu-se parcă să nu se prăvale la primul semn al
întunericului – lespede suverană sub care timpul uită să mai treacă. Brunuri,
griuri, părelnice umbre roz-violacee şi fulgerări de alb, galben pal, invadează
pânzele de pe simeze, cu monumentala lor verticalitate de ruine trecute parcă
prin urgia devastatoare a unui timp (de care nu ne-am desprins pe de-a-ntregul)
în care nobleţea era considerată „atentat la (dez)ordinea socială“. Ca şi
„expiraţii“ locatari din fostele iaduri cu gratii şi zăvoare (başca tortura
fizică şi morală), zidurile caselor bucureştene văzute de ochiul adânc văzător
al pictorului au ajuns ruine, alcătuiri fantomatice într-un decor-peisaj urban
din care lumina s-a ascuns cu groază (până şi ea?!). În peisajele sale, oameni
nicăieri! Să fi luat cu toţii veşminte de pământ? Doar ruine, ruine, ruine… Şi
totuşi, pe „umerii“ acestora adastă timpul cât să-şi dea timp să facă un strop
de ordine în haos.
Stranie,
de tot stranie prezenţa în expoziţia amintită a două lucrări care au refuzat
titlul de „peisaj“, preferându-l pe
acela mai inocent de „Flori“. Numai că
„Florile“ sunt umbre albastre, ca un
alt fel de noapte, umbre care-şi aduc aminte de ceva precum mireasma, umbre străfulgerate
de lumini zigzagate, violente, care nu se vor „reduse“ la rotundul de corolă simplă
ca perfecţiunea Rotundului care este universul tot.
Pictura lui Eugen Raportoru este un jurământ depus cu
mâna pe flacăra purificatoare a adevărului că în Artă mai sunt încă multe de
spus. Să începem prin a privi mai atent arta contemporană românească, parte
întregitoare a regatului de umbre şi lumini care este pictura lumii gânditoare,
până nu se înstăpâneşte peste lume noaptea cea de dincolo de toate amurgurile.
