Niciodată nu avusesem ocazia să particip la
o premieră. Iată însă că invitaţia primită de la Unteatru a rezolvat şi acest niciodată.
S-au împlinit doi ani de existenţă a teatrului şi sărbătorirea stagiunii
estivale a coincis cu prima reprezentaţie a piesei Ce zile frumoase! de
Samuel Beckett. Nu ne-a fost greu să ajungem, de la sediul redacţiei la teatru.
Deşi, probabil au spus-o şi alţii, nu găseşti vreo indicaţie vizibilă a străzii,
să nu mai vorbim de a teatrului, nimic nu te lămureşte cam pe unde este. Aşa că
am adoptat metoda „ca în străinătate“, când din cinci în cinci metri întrebam
de un anume loc până îl descopeream. În sfârşit, nimerim. Cele câteva scări ne
introduc într-o incintă împărţită în trei încăperi, cu pereţii neterminaţi.
Aspectul de catacombă ce te sufocă, mai ales în zăpuşeala acelei zile,
amplificată de lipsa interdicţiei de a fuma (iar românul fumează oriunde…), a
fost îmblânzit de câteva picturi şi desene, pe care le-am parcurs cu privirea
până a început spectacolul. Dar şi de amabilitatea gazdelor.
Dacă a fost un experiment, ca un reflector
aprins să fie îndreptat spre noi, cei câţiva spectatori câţi eram (pentru că
sunt puţine locurile, nu din alte motive), faptul că nimeni nu a comentat,
înseamnă că a mers… Sau nu, cine poate şti?!
Şi ajungem la Beckett. Spectacolul, pus în
scenă de Sânziana Stoican, este susţinut
de doi actori tineri: Sabrina Iaşchievici
(Winnie) şi Ionuţ Vişan (Willie). O
sonerie anunţă o nouă zi şi cei doi se trezesc la viaţă. Ea, imobilizată într-o
movilă de nisip, el – târându-se prin nişte gropi, răspunzând prin
onomatopee la întrebările ei… Pentru că ea este personajul viu, care-şi trăieşte
emoţiile în faţa noastră, caută permanent în sacoşa (vieţii!) plină cu obiecte
doar aparent inutile, căci apoi devin valoroase – periuţa de dinţi, o umbrelă,
ochelarii, un pistol… Scurgerea timpului este implacabilă şi, odată cu ea,
condiţia umană. Prin jocul lor, interpreţii au reuşit să ne facă să înţelegem
acest lucru.
