Doza de ficțiune: „Eu, chirurgul” de dr. Dan Arvătescu

Doza de ficțiune: „Îmblânzitorul de licurici” de Cătălina Steriu

O cumpănă 

Toamna anului 2021 a fost plină de evenimente: am participat, în premieră, la testarea unui sistem de automatizare, am fost trei zile în Munţi Căpăţânii, într-un loc mirific, am avut o nuntă în familie, la Târgu Jiu, am contribuit la culegerea unei cantităţi impresionante de prune.

Mai aveam ceva de făcut: să achiziţionez de la Casa de Pensii un bilet de odihnă și tratament pentru mama și o prietenă de-ale ei. Cu eforturi susţinute și cu o întârziere de câteva săptămâni, am reușit să procur un bilet la Pucioasa. 

Mama s-a bucurat și s-a pus imediat pe treabă. Organizatoare desăvârșită cum este, și-a pregătit bagajele pe îndelete, a planificat transportul cu un vecin, a vorbit cu alţi vecini să supravegheze gospodăria; totul era foarte bine pus la punct pentru următoarele 18 zile.

Au plecat de acasă cu noaptea în cap, iar la ora 9 dimineaţa, mama și prietena ei erau deja instalate la complexul balnear din Pucioasa. S-au adaptat rapid la programul cu mese regulate, tratament, somn și plimbări.
Eu eram toată ziua în livadă, la cules de prune, cu mâinile și spinarea amorţite de frig și de efort, iar mama mă suna veselă, ca să-mi spună cât de multă și de bună este mâncarea la restaurant, ce amabil este personalul și cum se distrează în bazinul cu apă sulfuroasă. Eu eram obosită, mi-aș fi dorit și eu puţin răsfăţ, dar faptul că mama se simţea atât de bine mă remonta după fiecare convorbire. 

Pe 20 octombrie, într-o dimineaţă senină și caldă, am primit un apel telefonic de la un număr necunoscut: 

— Alo, sunt de la Serviciul de Ambulanţă Dâmboviţa...

Am văzut negru în faţă ochilor; abia am reușit să spun: 

— Aoleu...

Asistenta a continuat, pe un ton liniștitor: 

— Mama dumneavoastră a căzut pe scări și cei de la hotel au chemat ambulanţa. E conștientă, nu are dureri mari, dar ne-am hotărât să o ducem, totuși, la Spitalul de Ungenţă Târgoviște, pentru un control amănunţit. 

Am schimbat câteva cuvinte și cu mama; părea în stare bună și încerca să mă liniștească. Fiind energică și cam repezită, i s-a mai întâmplat să-și piardă echilibrul și să cadă prin curte, dar întotdeauna îmi relata aceste întâmplări cu întârziere, ca să nu mă îngrijorez, iar eu îmi ziceam în gând: Ce bine că e micuţă și nu cade de sus! Nu are cum să se lovească prea rău, că e ușoară ca un miel.

N-am fost în apele mele după primirea apelului telefonic, dar am încercat să rămân optimistă. Am vorbit la telefon de mai multe ori. De fiecare dată, mama îmi spunea că nu e nevoie să mă duc la Târgoviște, că e într-un salon, sub observaţie și că oricum nu ne putem întâlni. Din cauza noii variante de coronavirus, s-au înăsprit măsurile de siguranţă în toate spaţiile publice, dar mai ales în spitale, așa că aparţinătorii nu au voie să stea alături de bolnavi, nici măcar în sălile de așteptare.

Spre seară, m-a sunat medicul de gardă:

— Am găsit o sângerare ușoară și e mai bine să rămână sub observaţie, așa că o internăm. 

Eram îngrijorată. De dimineață am trezit-o pe mama cu un nou apel telefonic. Dormise într-o rezervă și se simțea bine. Am plecat, totuși, spre Târgoviște, că să-i duc strictul necesar pentru internare. După aceea totul s-a schimbat în rău, a urmat o săptămâna de coșmar. De cele mai multe ori, mama mi se plângea că o doare capul, că nu doarme, că îi e frig, că se simte neglijată, că vrea să vină la Ploiești, ca să fie lângă mine. Eu mergeam zilnic la Târgoviște, trimiteam câte un bagaj la salon, prin intermediar, apoi stăteam prin curtea spitalului o oră-două, ca să știe mama că sunt aproape; mai vorbeam cu ea la telefon, mai incercam sa primesc detalii de la medic, sunând la cabinet de pe telefonul de la poartă... Până la urmă, după o săptamână, mama a luat taurul de coarne și a cerut să se externeze, știind sigur că eu sunt prin apropiere și pot sa o preiau imediat. 

Au trecut aproape cinci luni de atunci și suntem bine. Parcă timpul s-a dilatat. Am îndatoriri mai multe, dar sunt liniștită și împăcată. Mama e cuminte și bună; așa spun toți cei care o cunosc, iar eu confirm. Mai mult decât înainte, i se citește mulțumirea pe chip. O căzătură ne-a ajutat să petrecem mai mult timp împreună și să ne bucurăm una de alta. Nimic nu e întâmplător! 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.

Doza de ficțiune: „Punga cu sânge” de Constantin Buduleci 

Doza de ficțiune: „Oximoron” de Cristian Marinescu