Doza de ficțiune: „9 zile”, de Cezarina Nicolae (Anghilac) 

Doza de ficțiune: „Eroi fără de medalii”, poezie de Gabriel Moldovan 

Moșteniri 

Aproape că atinge oglinda ca să se convingă că e ea, dar maică-sa continuă să o privească din rotundul reflectorizant. Știe că-i seamănă, cu toate astea niciodată nu a văzut asemănarea atât de pregnant ca acum. Poate că e vârsta. Poate că abia acum, când a împlinit 40 de ani, chipul mamei se oglindește cel mai bine în al ei.

Și totuși, trăsăturile sunt prea accentuate, ridurile de expresie prea adâncite, pleoapele prea lăsate, gura lipsită de fermitate. Ar putea crede că a înnebunit, dar Slavă Domnului că nimeni din familia ei nu a avut probleme cu capul!

Ziua trece destul de greu, se simte obosită, nu se poate concentra la nimic, nu-și face exerciţiile de gimnastică, iar în bucătărie abia se descurcă să pregătească un prânz decent. Neliniștea i se mai domolește când vin copiii de la școală și realizează că nu e nimic schimbat la ea după felul în care o privesc și îi vorbesc ei. 

Dar apoi tumultul revine. Și sentimentul ciudat că maică-sa s-a cuibărit în ea. Toată aberaţia asta ar dispărea într-o secundă dacă i-ar auzi vocea, dar ezită să o sune. 

Așa că, până seara – când, de regulă, sună ea sau sună maică-sa – se învârte de colo-colo încercând să găsească sens în ceea ce face. Dar nu găsește. Nici în frecatul geamurilor, nici în udatul florilor, nici în mersul la cumpărături.

Își face curaj, mai spre seară, să meargă la alergat, dar bărbaţii din blocul de familiști stau ciorchine pe bancă, iar ea știe cum se uită la fundul și la sânii ei de fiecare dată când trece pe lângă ei. Așa că după două ture intră-n casă și face un duș. Evită oglinda și, pentru că cei mici s-au dus la taekwondo, ia telefonul și o sună pe maică-sa. Fie ce-o fi, își zice cu inima bubuindu-i în piept. Răsuflă ușurată când îi răspunde. Maică-sa nu e în corpul ei, e acasă la ea, la 300 de kilometri depărtare.

Așa, eliberată de spaima de peste zi, e fericită ca un copil. Îi povestește despre cei mici, cum au impresionat-o la concursul ăla de taekwondo, îi spune că îi e dor de sat și că abia așteaptă să o viziteze. Întreabă de florile din grădină, de vecini, de rude. 

– Și mătușa Vera ce mai face? 

– Nu e bine.

– Păi, ce are?

– Schizofrenie. 

Doza de ficțiune: „Încercare”, de dr. Alexandru Cristian 

Doza de ficțiune: „ADN”, poezie de Teodora Matei 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.