După romanul „Marea Mascara“ (2011),
reconstituire a vremurilor fanariotului Caragea (veacurile 18–19),
vremuri puse subtil-aluziv în oglindă cu cele pe care tocmai le trăim, Victoria Comnea s-a impus nu doar ca
arhitect iscusit al propriilor naraţiuni, ci şi ca explorator avizat al celor
mai diverse secvenţe şi tipologii ale istoriei noastre. Fapt dovedit şi de acest recent roman cu titlu
misterios, Domnul T. (Editura Tracus Arte, 2013), ce ne duce cu gândul,
printr-un fel de disociere semantică, inclusiv la personajul camilpetrescian
Doamna T. Două lumi şi civilizaţii se interferează în personajul narator-actor
Domnul T. – cea a României interbelice, la
belle époque, să zicem, în care poezia, visul, eleganţa, iubirea,
libertatea făceau parte din fibra sufletească a intelighenţiei româneşti, în
frunte cu regina Maria sau prinţesa Martha Bibescu, şi cea a urii de clasă, a
vendetei şi a exterminării omului de către om, devenite norme ale unui imens
penitenciar ideologic şi politic, numit Republica Populară Romînă, instaurat
prin uzurparea puterii politice de dictatura proletariatului şi al său
partid-stat numit PMR, apoi PCR.
Domnul T., poet inspirat de anturajul
simbolist reunit odinioară în cenaclul în care oficiase marele sacerdot
Macedonski, dar şi de filonul poetic creştin filocalic tip Vasile Voiculescu,
rememorează, dintr-un prezent promiscuu al anilor ’50-’60 (în care mai bântuie
fantoma lui Bacovia, decorat şi premiat de noul regim în numele unor versuri
echivoce), trecutul vieţii sale, tinereţea trăită vital, aventuros, după norme
am zice estetice, totuna cu cea a unui personaj pururi invocat dar nicicând
adus pe scena cărţii.
Este ambiguitatea şi ambivalenţa de fond a cărţii:
să fie cumva chiar doamna T, să fi fost vorba de o relaţie homoerotică, adică
de un iubit (monbeautendre?!) sau de
o iubită din rafinatul cerc de artişti şi aristocraţi d’antant? Evocările momentelor petrecute în peisajul Balcicului
românesc, frecventat de însăşi regina Maria (femeia cu cei mai frumoşi ochi
albaştri) şi Principesa, sunt poate printre cele mai reuşite şi pline de poezie
din literatura română. Cititorul poate crede la fel de bine că Domnul T. se
adresează, în elanul său epico-poematic, oarecum autist, lui însuşi, geamănului
platonic din oglindă după care tânjim toată viaţă, eul omniprezent de esenţă
divină cu care fiecare dintre noi se va contopi. Dar cel mai profitabil pentru
înţelegerea acestei dubluri a naratorului este următorul citat: „Totul se va
petrece ca în miraculosul efect Moebius, când cele două feţe ale faimoasei
panglici se dovedesc a fi doar ceea ce au fost dintotdeauna, adică una şi aceeaşi“.
O povestire în care se derulează, sub semnul misterului, fireşte, o astfel de
bandă semiotică realitate-semn a lui Moebius, aparţine argentinianului parizian
Cortázar.
Fapt e că Domnul T. (şi implicit doamna
Victoria Comnea) deţine arta evadării într-o visată lume ideală, întru
consolare şi epifanie, pe urmele unor Ion Vinea, Henriette Yvonne Stahl sau
Mircea Eliade. Nu în zadar romanul are drept motto un citat sugestiv din Albert
Camus – „[…] acest hohot mare de poezie care-mi umple inima“. Iată de ce nu
lipsesc din reţeta narativă recursul la pendularea necontenită între felurite
bucle spaţio-temporale, metempsihoză, ezoterism, ritualuri specifice
arsenalului simbolist, tip les couleurs,
les parfums et les sons se répondent, sau mourir en beauté. Este vorba de moartea „ascensională“ a
protagonistului-poet, din recuzita căruia face parte şi statornica muză
Peruzeaua, o ectoplasmă magică a frumuseţii feminine, nescutite însă de
capricii, versus camaradul său de viaţă, ceea ce probează că on ne badine pas avec l’amour.
Subtitlul însuşi al romanului, „Confesiuni
roz-negre“, sugerează cromatic iubirea şi doliul, dar şi timpul armoniei,
pierdut şi regăsit doar oniric, materializat în sculpturile miniaturale achiziţionateillo tempore dintr-un anticariat
bucureştean. Rozul translucid al lemnului gabonez okumè şi negrul abanosului senegalez sunt, în viziunea autoarei,
principii complementare – „Femininul şi masculinul, dragostea şi ura, iluzia şi
deziluzia, seninătatea şi întunecarea, viaţa şi moartea, văzutul şi nevăzutul...“.
Ceea ce nu contravine cu zecile de pagini epice, realiste, începând cu evocarea
ambientală a copilăriei (ce se hrăneşte cu vise simbolice, tablouri
luxuriant-naive etc.), a familiei şi terminând cu starea actuală a
protagonistului: exil sufletesc, social, uman. Domnul T., rămas ca în tinereţea
lui de poet simbolist, imun la lumea reală, este acum un marginalizat la
propriu (ajunge să locuiască pe o stradă nu întâmplător numită Fundătura), un
inadaptabil care, spre a-şi păstra sufletul şi dimensiunea atemporală în care
preferă să trăiască şi să moară, refuză să semneze pactul cu diavolul, cum au făcut-o
nu puţini intelectuali din generaţia sa – Fr. Aristarc, alias G. Călinescu, sau chiar Osiris-Lipan (Sadoveanu,
fireşte).
Trebuie precizat că rememorarea
protagonistului este un lung prolegomene
la sinuciderea sa anunţată, un fel de amplu testament şi epitaf al hotărârii
inexorabile de a părăsi o lume care-i făcuse mult rău, lui şi familiei lui, şi
cu care nu avea nimic în comun. Domnul
T. riscă batjocura la locul de muncă (un fel de încărcător-descărcător la un
centru de librării) şi chiar foamea. Aplică singura stratagemă a supravieţuirii,
cea de a părea „sărit de pe fix“, decât să facă pe placul ademenitorilor săi
groteşti, adică să muşte momelile oferite de recuperatori, o faună dresată să
convertească „oile rătăcite“, supravieţuitorii fostelor generaţii ce fuseseră
fala şi epicentrul veşniciei sufletului românesc (Lucian Blaga, de pildă), spre a-i recicla în barzi ai
proletcultismului. Printre aceştia recunoaştem o caricatură a unui Beniuc,
„toboşar al vremurilor noi“, pe maleficul dentist Vittner, pe Alexandru Toma
etc.
Virtutea stilistică
predominantă a romancierei este una de hiperestezie predominant cromatică, aptă
să descifreze suprapuneri de tonuri şi vibraţii, insinuări, nuanţe, dinamica
iluziei, transparenţe mătăsoase, halucinaţii, disperarea şi nesaţul, binomul
Eros-Thanatos, efluvii (presentimente) ce vin pe alte canale decât cele ale simţurilor
normale.
La fel de
semnificativ şi substanţial este al doilea fir epic, paralel, alternativ şi
interferent cu al Domnului T. (a se
vedea cele două voci narative din „Toate bufniţele“ de Filip Florian, a puştanului
Luci şi a Domnului Stratin ce vine să se stabilească în respectivul orăşel de
munte): povestea adolescentei numită simbolic Poema, care tocmai în acei ani a
comunizării României se pregăteşte să dea examen la facultate, dar din pricina
dosarului (tatăl său, „duşman al poporului“ ce nu-şi negase loialitatea faţă de
rege, de propria filozofie de viaţă şi nici concepţia artistică, iubirea de
patrie etc., fusese arestat de goriloizii securităţii şi aruncat în temniţă,
„acel infern fără bolgii“, de unde nu va mai ieşi decât mort) este respinsă la
facultatea de umanioare a Universităţii bucureştene.
Aşa se face că într-un parc oarecare are loc
întâlnirea providenţială a tinerei, aproape răpuse de disperare, cu Domnul T.,
moment în care începe romanul de iniţiere, discipol-maestru. Protagonistul află
că singurul stabiliment de învăţământ superior mai tolerant în privinţa dosarului
este recent înfiinţatul Institut Maxim Gorki, unde se studia limba şi
literatura rusă, drept care o îndeamnă să urmeze cursurile acestei facultăţi,
spre a o lecui de adânca depresie în care o surpase ticăloşia oamenilor maturi şi
a vremurilor în contra cărora îi vine să urle. Descoperirea Domnului T. înseamnă
pentru tânără o restartare a propriei vieţi după un model unic, cel al adevărului,
al credinţei, al armoniei. Ea devine, datorită misteriosului om cu caschetă de
pilot, nu altul decât Domnul T., un fel de legatar al revelaţiilor unei alte
lumi, al unei alte Românii, al unui alt fel de a fi în lume.
Se naşte între cei doi mai mult decât o
prietenie sub semnul iniţierii, de vreme ce visul Domnului T. este repovestit
de tânără drept fapte detaliate ce au avut loc aievea în familia ei. Avem de-a
face cu o comunicare-comuniune specifică naraţiunii tip psy, ce exploatează zăcăminte
ascunse ale unor trăiri insolite. Autoarea probează acest tip de scriitură cu
ocazia audiţiei de la Ateneu a unui adagietto
(Simfonia a 5-a de Mahler). Este pentru
adolescenta noastră echivalentul Madlenei lui Proust, cea care o va face să nu
se mai teamă de „noaptea ce se lăsa peste lume şi peste viaţa mea“. La rândul său,
Domnul T. scapă, chiar dacă momentan, de obsesia fracturării istoriei, „de
mâzga infernalului melc de pe fruntea mea“. Ceea ce nu înseamnă că va renunţa
la decizia iniţială de a dispărea de pe scena vieţii, exact cu câteva ore
înainte ca goriloizii, care nu-l slăbeau, să-i profaneze/vandalizeze modestul sălaş.
De mult era bănuit că deţine cărţi interzise în epocă, retrase din toate
bibliotecile, şi pe care i le împrumutase studentei Poema. Aceasta era
sistematic şantajată de un tânăr asistent (a se citi securist) să devină
colaboratoare a sinistrei instituţii de import, marca URSS.
Domnul T. este expresia unui glissando de
tip proustian în timp, în vis, în iubire şi artă, dar şi în realul terifiant al
regimului carcerar comunist, în propaganda terorizantă a acelor goriloizi decerebraţi. Protagoniştii romanului
sunt ataşanţi nu doar prin frumuseţea, profunzimea şi altruismul lor dus până
la sacrificiu (la vie Intèrieure), ci
şi prin virtuţile lor suprafireşti, reperabile şi în talentul indeniabil al
romancierei Victoria Comnea.
Domnul T.
este, prin poliedricul univers oferit, o experienţă unică ce nu trebuie ignorată
atât pentru cititori, cât şi pentru critici şi feluritele jurii ale breslei. 
