Iodul, clorul, oxigenul şi sănătatea. Nu s-ar putea spune despre secolul XXI că ar purta pecetea liniştii şi seninătăţii, dacă suntem confruntaţi cu tulburările din lumea arabă, cu tsunami şi cutremure ca acestea din Japonia, cu accidentul nuclear de la Fukushima, care a reînviat amintiri deloc plăcute ale catastrofei din 1986, de la Cernobîl. Atunci au ieşit la iveală lacunele sau incoerenţele sistemelor noastre de apărare a sănătăţii publice în astfel de situaţii. Accidentul nuclear din Japonia a îngrijorat prin marele pericol al poluării radioactive. La 25 ani de la accidentul de la Cernobîl, unde am ajuns, oare, cu măsurile de protecţie? se întreabă, în nr. 1005 al revistei belgiene LE GÉNÉRALISTE, dr. Claude Leroy, autorul unui articol despre iod, care adaugă: „Se vorbeşte mult despre iodul radioactiv, în lume se comercializează preparate farmaceutice de iod, dar timpul de înjumătăţire al iodului radioactiv este scurt, de numai opt zile; în consecinţă, dispariţia lui este relativ rapidă, el devine mai puţin periculos şi astfel populaţia poate fi liniştită mai uşor. Dar iodul nu e singura substanţă care se găseşte în deversările radioactive“. Cu următorul halogen, clorul, revenim fiecare acasă, ne situăm în propria gospodărie. Un cancer la robinet? se întreabă acelaşi autor. Apa de la robinet miroase uneori a clor şi asta se întâmplă pentru a se evita proliferarea bacteriilor. Dar lucrurile nu sunt totuşi atât de simple. E adevărat, clorul este folosit de multă vreme pentru limitarea contaminării bacteriene a apei potabile şi – chiar dacă tehnica este depăşită – a apei din piscine. Dar reacţia clorului cu materiile organice din apă poate duce la formarea unui mare număr de subproduse cum sunt cloraminele, care în piscine emană un miros caracteristic (deşi o piscină curată şi clorinată nu miroase aproape deloc). Trihalometanurile (cum sunt cloroformul şi bromoformul) constituie familia cea mai numeroasă a acestor subproduse. (...)