Cele ce urmează reprezintă o cronică literară la
două mâini, una a rigurozităţii şi cealaltă a jocului. Fiind autorul
unei antropologii „ecuatoriale“, va trebui să găsesc firul conducător al intervenţiei mele asupra cuprinsului numărului 4 al revistei literare a Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România (SMSPR), intitulată inspirat Fântâna din Kos. Vă rog să-mi permiteţi să emit un pitac (decret de ridicare la rang bisericesc) pentru dl dr. Alexandru Trifan, numindu-l mare pitar într-ale spiritului. Este pitar pentru că a realizat pâinea – conţinutul acestui număr oarecum atipic al revistei – pe care ne-o împărtăşeşte pentru lucrarea minţii şi sufletului. Am putea spune că oferta lui Alexandru Trifan este un act euharistic, adică o frântură din pâinea noastră cea spre fiinţă, este un dar de merinde pe calea menţinerii statusului medicului ca apostol al sănătăţii. Iar ceea ce se pune în pahar aflăm în versurile medicului Ioan Eugen Popescu: „Cerneala se scurge roşie, singură/Prin capilarele neştiute ale corpului meu (…)“. În accepţie medicală, Euharistia ar putea fi împărtăşanie pentru existenţa medicinii, a unei singure şi adevărate medicini, profesionistă până în măduva oaselor, pusă în slujba omului şi transmisă ca un jurământ de credinţă urmaşilor. Dacă i-am schimba numele lui Alexandru Trifan spre a nu-l găsi relele conform unei tradiţii strămoşeşti româneşti, i-am spune CO-RESI, întrucât cognomenul cuprinde: CO – colonade cu numele medicilor ce susţin platforma scrisului medical românesc; RE – recenziile criticilor literari găzduite în revistă; SI – sinteza originală a cuprinsului revistei (autorul cărţii, titlul cărţii, autorul cronicii, titlul cronicii) şi selecţia personală realizată din operele publicate în paginile Vieţii medicale. Astfel, Alexandru Trifan ar putea fi un al doilea Coresi, ca diacon al psihanalizei româneşti şi editor de cărţi. Ceea ce a realizat Coresi II în revistă este similar cu Coresi I: un Antologhion (o antologie a unei cronici literare) şi un Sbornic, un catalog publicistic al unor opere literare care să îşi ia zborul spre public.
Conţinutul revistei, foaie de spirit şi suflet românesc, începe cu opera cunoscutului scriitor C. D. Zeletin, prezent cu trei cărţi şi cu aprecieri elogioase din partea criticilor săi.
Când zici privat-privată te gândeşti la o proprietate personală de folosinţă unică, iar dacă asociem etimonul feerie apare tema o călătorie în jurul doxei mele şi nu oximoronica lucrare, Feeria din privată, a lui Alexandru Ciocâlteu. Dacă rămânem însă la varianta propusă de autor şi recunoscută de criticii literari, înseamnă că doctorul doftoreşte într-o lume scâlciată, stricată, searbădă. Iată două mici pasaje din carte: „Stimaţi–aiurea! – comeseni, veţi afla în curând, când veţi avea prostata cât un cap de ministru, cât e de mare fericirea unui urinat complet, voluntar şi fără dureri” şi „Cei ce meditează doar asupra vieţii trăiesc ca nişte animăluţe, în cuşti pe care – de regulă – şi le construiesc singuri ş…ţ Marii Preoţi le citesc Sfânta Scriptură. Le dau ambrozie, nu coniac. Le dau vorbe, nu pâine“. Am câteva amendamente de adus: Pe vremea stagiaturii doctorului Al. Ciocâlteu, când „naşa era democrată“ se pilea „adio, mamă!“ şi „te-am zărit printre morminte“. Pentru plăcerea gâlgâitului a rămas vinul „sănătos“ de la buturugă şi personajele sadoveniene ne-o confirmă. Lupta dintre whisky şi votcă a fost câştigată de băutura mai tare, mai comercială, deşi lumina circulă de la răsărit spre soare-apune. După cum sesizaţi, scrisul a fost şi a rămas terapie!
Du-te vreme, vino vreme! Despre Biblia adevărată, carte-tezaur a omenirii –, versiune diortosită după Septuaginta, redactată pentru noi de fostul medicinist (cu studii incomplete), mitropolitul Bartolomeu, de fericită memorie, aflăm detalii revelatoare întru sănătatea vieţii în cartea sa Memorii (2011).
O vorbă despre Augustin Buzura, medic-scriitor, unul dintre prozatorii de vârf ai României, prezent în Revistă cu Raport asupra singurătăţii. Nu ştiu de ce eu îl percep ca pe un leat, cu o conştiinţă istorică redutabilă, a cărei voce autorizată vreau s-o cunosc.
Criticul Constantin Dobrogeanu-Gherea spunea că e mult mai important să scrii un roman despre Flaubert decât despre Madame Bovary. Luând act despre această propunere mă gândesc că e cazul să realizăm un transfer cognitiv de la autori şi operele lor, care sunt tratate în revistă meşteşugit, la criticii literari, creionându-le câte un scurt portret: • M. Mihailide: minte limpede, stil clar, consecvent punctelor de vedere pe care le îmbrăţişează. Ca jurnalist şi autor al cărţii-mumă Literatura artistică a medicilor, sagacitatea şi acurateţea devin şi sunt trăsături indubitabile. • Al. Trifan – vede problemele în miezul lor, cu un ascuţit simţ al valorii, oferă calificative cu parcimonie euharistică. • Geo Vasile, un profesionist al literelor, venit din afara medicinii, cu un stil elevat aparţinând unui intelectual polivalent, condensat într-o tărie culturală plăcută gusturilor rafinate în care aromele italieneşti sunt prezente. • Prof. dr. Irinel Popescu, un critic care mânuieşte cu siguranţă şi atenţie condeiul, având şi fandări reuşite în faţa filologiei. • Vreau să omagiez activitatea criticilor Remus Anghel şi Dan Lăzărescu, cunoscuţi mai mult ca publicişti comentatori, pentru stilul rasat şi alert, în regim de cursă lungă. Aş fi vrut să am un nas viguros de critic literar pentru a putea percepe stilul vaporos, înmiresmat floral, al distinselor doamne-critici literari din revistă, delicate şi totuşi atât de diferite: dna Eugenia Grosu-Popescu – un stil cu nerv, sănătos ca frunza verde pe ram, care ţinteşte cu precizie obiectul analizat; dna Paula Romanescu – stil romantic, plin de metafore, care te face să pluteşti, îndrumându-te spre aliniamente clasice; dna Elena Solunca practică o cronică cu idei filosofice în care dialogul dintre artă şi ştiinţă se înfiripă uşor, conducând la perspective originale; dna Alice Ţuculescu ne introduce în cronici şi conversaţii alese în care verva intelectuală se întrepătrunde cu farmecul lexical.
Aş vrea să prezint câteva afirmaţii ale lui Adrian Marino, din cartea sa de memorii – Viaţa unui om singur, Editura Polirom, 2010, pe care vă propun să le aprofundăm: 1) Nimeni nu învaţă nimic, niciodată (se pleacă de la cartea lui Hegel Die Vernunft in der Geschichte); 2) La noi nu există polemică de idei; 3) Tot ce depinde de mine am încercat să fac „bine“; 4) Toate adevărurile mele le-am descoperit singur; 5) Când iese din zona amorului propriu ulcerat, scriitorul român face un pas mai jos, spre sordid şi cinism.
În loc de concluzie: • Opera adunată, de un confrate pentru confraţi, intitulată de noi Imnografia „Fântânii din Kos“, putem să o apreciem ca pe o Saga a omului contemporan. • Să avem în vedere mereu formula de viaţă lansată de Anton Pann: Dacă nema putirinţa, ce mai chichirez gâlceava! • Criticul şi scriitorul există în relaţii biunivoce. Criticul: raţionamentul peren, forţa de sinteză şi geniul formulărilor definitorii. Scriitorul: olar-star care modelează viaţa mentală, dându-i forme concrete sau abstracte, într-o manieră proprie. • Eu cred în magistrala literaturii – critica vera – atunci când ea vine să-ţi croiască drum drept sau are funcţia unei platoşe de apărare. • În faţa intemperiilor, scriitorul român autentic aderă la proclamaţia: Să rezistăm prin cultură!
