Încă din ultimul an al secolului trecut
(pentru mulţi dintre noi el reprezintă tot ce nu a trecut), semnalam
apariţia celui de-al treilea volum de versuri al lui Bogdan O. Popescu: Poemul de gardă. Cel de-al doilea, Marfă, este unul colectiv, în care participă alături de colegi din tânăra generaţie, iar primul: La revedere, prinţesă,
pentru care a luat premiul „Ion Vinea“, a fost prezentat şi la
Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România. În recenzia: Poetica busculadei
(„Viaţa medicală“ nr. 8 din 25 februarie 2000), scriam: „…poţi face
mult bine îmbrâncind. Să nu vă plângeţi dacă sunteţi împinşi, zgâlţâiţi,
pentru că uneori retrezirea, redeschiderea ochilor face să priviţi
altfel lucrurile. Şi altfel înseamnă poetic. Un altfel de cotidian, de
banal, de citadin, de natural, de intelectual. Un altfel sau poate
tocmai un anumit fel de poezie ne oferă Bogdan O. Popescu în volumul:
«Poemul de gardă» care ne «împinge» în lumea lui de gărzi insomniace, de
ceţuri anestezice şi de hăuri amnezice. El ne veghează REM-ul, pentru
ca să ne tremure pupilele de dor, dar ne trezeşte imediat,
zgâlţâindu-ne, dacă visele noastre sunt prea frumoase“.
Arătam, de asemenea, că B. O. P. „moşeşte“ naşterea a ceea ce numeam
metafora mixtă, adică alăturarea neologismelor la cuvinte cu reputaţie
poetică bine stabilită, astfel încât acestea din urmă să-şi extindă aura
lor şi asupra primelor.
Am salutat şi lansarea volumului: Maşinăria de uitare
în care identificam la B. O. P. cele două caracteristici ale
metasintagmei stabilite de Jakobson: ambiguitatea şi autoflexibilitatea.
Iată deci că avem o „convieţuire“ cu poemele sale de peste un deceniu.
Dacă până la jumătatea secolului XX, coada de cometă a oricărei doctrine literare era încă vizibilă pe
firmamentul poetic, mai apoi şi acum fiecare autor de talent se aşază,
prin originalitate, în fruntea curentului de creaţie propriu, individual
şi arareori imitabil, deşi criticii continuă cu o perseverenţă demnă de
o cauză teoretică să găsească, să încadreze, să clasifice, să boteze şi
să compare grupări stilistice bine conturate. Însă, în cronica pe care o
facem ultimei plachete de versuri a lui Bogdan O. Popescu: AEROBICICLETE,
încercăm să dezvăluim în special mecanismul invenţiei sale
lingvistico-poetice. Ni se propune o lume derivată, plămădită, extrasă
din cea reală cu ajutorul demontării aparenţelor.
Amprenta poetică a lui B. O. P. derivă din jocul de sensuri.
Într-adevăr, acestea alunecă, traversează demarcaţii şi graniţe, se
costumează în docenţi cu redingote, studenţi cu cămăşi descheiate la gât
sau rude care nu-şi dau seama de gravitatea bolnavului. Un discurs
eficient fatic este ales în poemul mersul. Început cu o
serie de metafore-definiţii enumerate până când atenţia este gata să-şi
ia zborul, se continuă în a doua parte cu facilitarea unui vocativ
dialogat aproape de retorica convingerii; să sperăm însă că
avertismentul: pregăteşte-te să afli/că ziua care vine/va exploda… nu se va îndeplini.
Tot cognitiv este şi poemul simplu, al cărui vers de încheiere subliniază antidramatismul histrionic: moartea vine simplu, cu lucrurile pe care le avem noi la îndemână.
Să
fie oare firul roşu, filonul poetifer al lui B. O. P. un anume fel de
absurd? Să detaliem. Poate un absurd asezonat oarecum hazliu şi aparent
în unele versuri din pregătirea pentru scris: folosesc o
noapte cu lapoviţă drept brici sau: îmi tai unghiile cu ajutorul
învăţătoarei, ori sunt gata să ies pe marginea vieţii, care/se
asfaltează pentru a suta oară (trimitere admirabilă n.n.). În poemul aerobiciclete,
absurdul grefat pe fantastic se reclamă într-un fel de la fiinţele
zburătoare (gryli-păsări sau gryli-insecte) ale lui Hyeronimus Bosch
care planează peste catastrofe… apăreau tsunami, catastrofe, mâini
paralizate/ distrugeri de vase de război,/cartiere în paragină, case cu
pereţi lipsă/şi foarte multă invidie. Dar efectul final nu este
sublimul groazei dintr-o lume fantastică, ci coborârea în familiaritate.
Cu alte cuvinte, B. O. P. ar putea spune: fantasticul meu este mai terre-à-terre.
Ne propusesem să nu căutăm influenţe; totuşi, una este evidentă:
iubirile poetului sunt senzuale, adică nichitiene. B. O. P. nu vrea să
ascundă acest lucru alegând ca motto o strofă de Nichita Stănescu şi
dedicându-i acestuia, alături de Florin Iaru, poemul: ea era frumoasă.
Să nu găsim oare în placheta Aerobiciclete un moment patetic? Ba da, şi acesta este: poemul meu dintotdeauna.
Fii liniştit, apropiat confrate, poemele pe care le scrii cu atâta
hărnicie vor fi citite cu delectare de toţi cei ce iubesc poeziile care
învaţă să se scrie singure.