De
câteva zile, Capitala se află sub „asediul“ Festivalului „George Enescu“, ajuns
la ediţia XXI, propunând, timp de aproape o lună, un program încărcat, cu multe
suprapuneri (ca de obicei), cu repere extrem de tentante sau… mai puţin, aşa
încât imaginea valurilor de spectatori care se deplasează „in corpore“ de la
Ateneu la Sala Palatului (şi invers) va redeveni cotidiană, chiar dacă unii
încep să simtă deja oboseala.
Spre
deosebire de alte ediţii, de această dată a fost un debut „în forţă“, cel puţin
prin alăturarea unor nume „grele“, Sala Palatului dovedindu-se neîncăpătoare
pentru toţi cei care au dorit să-i reasculte pe Daniel Barenboim şi Radu Lupu,
în compania Staatskapelle Berlin, într-un repertoriu divers şi ofertant. Ca un
gest de firească eleganţă, prima lucrare abordată a fost Rapsodia II de Enescu,
într-o concepţie dirijorală surprinzătoare, linia amplă a melodiilor lirice,
fiind fragmentată ca într-un dans din cu totul alte zone geografice, aşa încât
– pentru a câta oară? – am constatat că o partitură poate fi prezentată în
varii moduri, ajungând uneori să sune a… altceva, ca într-o ciudată „recitire“.
A urmat Concertul nr. 4 de Beethoven,
pe care mă aşteptam ca vestitul pianist Radu Lupu să-l cânte în spirit
mozartian, dar parcă totuşi ar fi trebuit şi câteva planuri contrastante, nu
doar o parcurgere în piano, reliefând pasajele (ca să nu le spun game)
multiple, cu o anume detaşare, orchestra urmându-l cu rigoare, deşi mă întrebam cum ar fi rezolvat discursul
solistic pianistul Barenboim, mult mai temperamental şi incisiv de obicei. Dar şi
a doua zi am regăsit aceeaşi manieră rafinată şi prioritar în piano, cu momente
superbe în pianissimo, dar cu o uniformizare incredibilă a celor trei secţiuni
ale Concertului nr. 10 pentru două piane
de Mozart. Într-o remarcabilă coordonare sub aspect ritmic şi interpretativ, cu
un tuşeu rotund şi o sonoritate estompată, cei doi au obţinut o derulare
transparentă, elegantă şi echilibrată în relaţia cu orchestra (scăpările uneori
ciudate în discursul pe claviatură fiind acceptate ca omeneşti);
dar din nou au
lipsit planurile coloristice diverse, strălucirea şi verva din părţile extreme,
totul adus la acelaşi numitor al filigranului sonor care risca astfel o
monocromie obositoare, sentiment prelungit şi în cele două bisuri – superbe în
sine –, de asemenea din creaţia mozartiană pentru două piane. Aproape o oră de
cânt în piano?!
Orchestra
a evoluat mult mai în largul ei în Simfonia
nr. 2 de Elgar, construită cu anvergura pe care am tot aşteptat-o şi în
paginile ce au precedat-o, cu desfăşurări generoase şi logic înlănţuite, într-o
lucrare prea puţin cunoscută la noi, dar captivantă pentru melomanii adevăraţi,
poate mai puţin pentru publicul „de festival“, care a ascultat, timp de o oră,
acea muzică frumoasă, bucurându-se apoi de bisurile care au readus opusuri îndrăgite
precum Poloneza de Ceaikovski, dar şi un Sibelius cu o aură specială. Iar în seara
următoare, omagiind Anul Verdi, oaspeţii au ales Patru piese sacre, realizate pe coordonate performante în compania
Corului Filarmonicii bucureştene (pregătit de Iosif-Ion Prunner), într-o
scriitură deosebit de dificilă, de asemenea în special în tonuri discrete de
rugă, cu scurte izbucniri de efect bine susţinute (cam stridente totuşi
sopranele), dar din nou destul de străină publicului larg, care a aplaudat însă
încântat poate şi pentru că atmosfera creată era… aşa cum trebuie, poate şi pentru
că erau uşor de recunoscut „trimiteri” la opere verdiene celebre, dar mai ales
pentru că un artist ca Barenboim trebuie aplaudat, ba chiar cineva a strigat
„trăiască argentinienii“. Iar bisurile au recompensat din plin amatorii de operă,
orchestra oferind momente din Traviata şiVecerniile siciliene.
O
deschidere de festival cu nume mari, cu programe mai mult sau mai puţin
accesibile, alăturând opusuri îndrăgite şi creaţii destul de străine amatorilor
de muzică, remarcabil fiind însă şi faptul că, aşa cum subliniam, sala a fost
arhiplină, dar mai ales că au dispărut aplauzele în mijlocul lucrărilor, ceea
ce este o adevărată minune în festival! Prin compensaţie, între părţile
simfoniilor s-a tuşit copios.
Zilele
de festival vor aduce, în continuare, şi „nume“ şi un repertoriu eterogen,
probabil în dorinţa de a educa publicul, oferindu-i multe partituri de secol XX
sau chiar tetralogia wagneriană în concert. Va fi, cu siguranţă, un „tur de forţă“.
