Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Opera românească a cucerit Londra

Viața Medicală
Anca FLOREA vineri, 17 iunie 2016
     După numeroase tentative de a monta opera „Oedip“ de Enescu în teatre importante din lume, demersul s-a concretizat în ultimele decenii doar la Deutsche Oper Berlin (1996) în co-producție cu Staatsoper Viena (1997). Nu a avut succes la Scala din Milano, unde în 2001 compozitorul Roman Vlad, implicat efectiv în activitatea Operei, îmi spunea că a încercat zadarnic să includă partitura în repertoriu. Demersul nu a avut succes nici la Paris, deși regizorul Nicolas Joel, cel care a pus în scenă la Toulouse (creația enesciană, prezentată și la București în Festivalul „Enescu“) a devenit director al Operei pariziene. Acesta nu a dorit nici măcar să își preia propria producție.
     Opera „Oedip“ s-a mai cântat în concert și la Amsterdam, sub bagheta lui Lawrence Foster, s-a pus în scenă la Cagliari, în Italia (dirijată de Cristian Mandeal), s-a prezentat în SUA, la Universitatea Urbana-Illinois, iar în urmă cu 5 ani a avut loc premiera la Teatrul „La Monnaie“ din Bruxelles, în regia semnată de Àlex Ollé și Valentina Carrasco.
     În Festivalul „Enescu“, tânărul dirijor Leo Hussain s-a aflat la pupitrul reprezentației Operei Naționale București cu „Oedip“, lucrând astfel cu ansamblul și cu soliștii români. Înțelegerea și cunoașterea spiritului partiturii au fost extrem de importante, nu doar pentru realizarea în sine a interpretării, ci și pentru Hussain, care s-a apropiat mai ușor de specificul enescian, greu de perceput de către muzicienii străini. O experiență care apoi i-a folosit din plin la Londra, unde a condus, la Covent Garden, prima producție cu opera lui Enescu pe acea scenă, în montarea preluată de la Bruxelles, în regia lui Àlex Ollé, asistentă Valentina Carrasco. Este o concepție interesantă, cu repere din lumea antică (simbolul Columnei lui Traian are o încărcătură specială pentru noi, dar nu știm în ce măsură publicul britanic îl înțelege ca atare), dar și din lumea mai apropiată zilelor noastre, cu elemente de monumentalitate, regăsite în decorurile imense și în imaginea impresionantă creată de amplasarea coriștilor ce trimite cu gândul la basoreliefurile de pe Columnă.
     Premiera a avut în loc la 23 mai și s-a transmis pe posturile de radio din Europa, desigur și la Radio România Muzical și Cultural, pe care am avut prilejul să-l ascult și să-l comentez „în direct“. Desfășurarea muzicală pe care am urmărit-o timp de aproape trei ore a sunat dens, permanent încărcat, captând atenția până la ultimul acord. Meritul îi revine în primul rând dirijorului, care a știut să îi apropie pe instrumentiștii orchestrei și pe coriști, desigur și pe interpreții personajelor, de o lucrare cu totul diferită de ceea ce cântaseră până atunci, dificilă și, pentru început, ciudată sau chiar complicată. Într-un amplu interviu, el însuși recunoștea că la primele repetiții, orchestra a fost reticentă, descoperind treptat frumusețea partiturii pe care, de altfel, au abordat-o în spectacol cu o reală plăcere și cu o investire efectivă, construind pagini superbe, transparente, dramatice sau lirice, cu solo-uri și o coloristică ce „tăia respirația“, reliefând detalii altădată neobservate.
     La rândul său, corul a cântat minunat, perfect pliat pe sensurile și situațiile fiecărui moment, iar soliștii au fost impecabili, cu glasuri calitative, conduse cu eleganță și stil, având și dicție, și o pronunție în limba franceză fără reproș. Ansamblul a păstrat linia mai aproape de muzica franceză a începutului veacului trecut, cu tentă impresionistă, marcând doar prin accente, efecte de expresie și nuanțe sensurile cuprinse în cuvânt și, desigur, reflectate în muzică. Excelent în rolul titular, Johan Reuter a conturat un Oedip foarte uman, cu trăiri „adevărate“, rezolvând în special terifiantul act III, prin apelarea la strigăte aproape dureroase dar fără a fi agresive, de un tragism paroxistic, rămânând în rest prioritar în zona introspectivă a unui dialog cu sine, deci cu intensități estompate.
     John Tomlinson a creat un Tiresias puternic, grav și incisiv, uneori amenințător, perfect adecvat discursului imaginat de autor. Marie-Nicole Lemieux a susținut bine intervenția Sfinxului, dar destul de departe de încărcătura terifiantă pe care o așteptam. Sarah Connolly a apărut în Iocasta cu acuratețe dar fără un relief deosebit, aspect pe care l-am remarcat și la alți interpreți ai unor personaje de la care speram mai mult. Totuși, privind în ansamblu, am admirat aspectul unitar și echilibrat al distribuției, cu voci care se „potriveau“ și se completau foarte bine, păstrând și o manieră de cânt cu repere comune în planul sonorității și al stilului, rezultatul fiind de un nivel artistic greu de egalat. Reacția publicului a fost pe măsură, acesta ovaționând și aplaudând entuziast la final, semn că Oedip i-a captivat și i-a cucerit până și pe londonezii atât de rezervați.
     Remarcabil a fost și faptul că toate reprezentațiile se anunțau „sold out“, iar presa a făcut risipă de superlative la adresa lor, în special asupra capodoperei enesciene. Cel mai mult a surprins Richard Morrison în „The Times“, prin concluzia articolului său: „Cerşiți, împrumutați sau ucideți (de preferință, nu propriul tată) dacă e nevoie, ca să faceți rost de un bilet“. O frază care, cu siguranță va face istorie. Toate marile publicații au avut doar cuvinte entuziaste la adresa montării, interpretării și mai ales a partiturii, „descoperită“ de fiecare dată cu uimire.
     Se cuvine menționată și implicarea Institutului Cultural Român, prin organizarea unor dialoguri care au prefațat evenimentul sau prin expoziții preluate de la Muzeul „Enescu“, precum și anunțul prezentării producției și la Opera din Paris, la exact 80 de ani de la premiera mondială, derulată la Palais Garnier (13 martie 1936). Să sperăm că se va bucura de un succes cel puțin la fel de pregnant ca cel londonez și că distribuția se va ridica (măcar) la nivelul excepțional al interpretării pe care am urmărit-o, încântată, în direct de la Covent Garden.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.