Deşi autoarea cărţii
susţine că a scris un jurnal, noi suntem încredinţaţi că, aici, categoria
respectivă este doar un mijloc pentru a lansa un text mai degrabă subiectiv.
Fiind prea devreme pentru a publica memorii, Magdalena Iugulescu renunţă, probabil, să-şi mai reprime tentaţia
afirmării unor adevăruri ocolite de multă lume dar care, dacă nu sunt auzite
când trebuie, nu mai produc efecte şi va scrie această carte cu fatigabilitatea
celui care doreşte să scape de o povară. În felul său, acest volum – Cosmin
(Editura Proilavia, 2013) – este o carte militantă, care, concepută să fie
alertă şi cursivă (chiar dacă unele chestiuni sunt mai greu de desluşit), uzează
de expresii colocviale şi incursiuni în zonele mitologiei greceşti ori în
periplurile turistice prin Italia sau alte spaţii ale Europei pentru a susţine
nişte teme generale de actualitate, pe care le încastrează în corpul textului,
pe multe repetându-le în diverse intensităţi şi localizări.
În acest sens, credem
că cea mai mare importanţă este acordată toleranţei ca problematică, scop şi
valoare. Privind din perspectiva cititorului care a terminat lectura şi rezervă
un timp să mediteze asupra celor citite, considerăm că toată construcţia
acestui volum este făcută pentru a demonta componentele psihice ale atitudinii,
acţiunilor şi practicilor tolerante din viaţă, aşa cum este clădită ea astăzi şi
cum se conturează a deveni. Uzând de intervenţii directe, introducând
elementele epice potrivite şi insistând asupra unor norme comportamentale
valabile, intenţia este de a demonstra valoarea inestimabilă a toleranţei, bunătăţii
şi înţelegerii umane, atât pentru cel frustrat, cât şi pentru cel sau cei care
determină conflicte şi inechităţi.
O temă importantă şi
recurentă – dar pentru care autoarea, deşi oferă rezolvări, nu găseşte tendinţe
încurajatoare de soluţionare – este războiul, cu toată lipsa lui de logică şi atrocităţile sale înspăimântătoare
comise în sprijinul unor idealuri meschine care ar trebui anulate şi blamate.
În general sunt
lansate sentinţe categorice. „Românii nu sunt un popor sărac. Feminismul este o
ideologie greşită şi nocivă. Poporul nostru aşteaptă totul pe degeaba, sau
indivizii sunt atenţi mai mult la cum îşi pot escroca semenii şi, în general,
ei sunt invidioşi, ciudaţi şi subiectivi. Dacă suferi de depresie vino la
Berzunţi să sapi câteva zile la vie şi dacă nu-ţi trece de tot, o mai sapi o
dată.“ În aceaste privinţe, ca şi în altele, autoarea nu lasă loc nici pentru
cea mai mică îndoială şi nu are nicio tentaţie a nuanţării. Cu atât mai mult
atunci când transpune un citat găsit pe o statuie ilustră din Edinburgh:
„Fiecare să îşi facă datoria“.
S-ar putea spune că
avem în faţă un text de o duritate nemeritată faţă de existenţa unor oameni
neideali, cu defecte şi calităţi, care au o anumită determinare şi un rol dar,
nu ne îndoim, aceasta este o modalitate de a încuraja rezolvarea unor probleme
pe care Magdalena Iugulescu le propune. Ea crede în astfel de soluţii şi
demonstrează asta prin evoluţia personajelor pe care le pune în pagină şi de
care este legată infinit mai mult decât un scriitor în relaţiile cu protagoniştii
textului său. Tocmai de aceea, atitudinea directă şi, de astă dată, fără nicio
îngăduinţă în faţa unor situaţii de acest gen nu înseamnă răutate, lipsă de înţelegere
sau de sensibilitate.
Într-o altă zonă a cărţii,
citim câteva rânduri despre munca asistentelor medicale dintr-o secţie de
chirurgie a unui spital din zilele noastre. Este posibil să fie cel mai bine simţit text scris despre o categorie
profesională destul de reprezentativă pentru viaţa medicală. Sunt fraze care ni
se par, totodată, cele mai reuşite din toată cartea atât din punct de vedere
stilistic, cât şi conjunctural. Un mare autor englez spunea că scrisul este o
trudă extraordinară şi recomanda celui care intenţionează să apuce pe acest
drum să nu o facă dacă nu simte că este în pericol de moarte alegând să nu
scrie şi să nu comunice ce are de spus. Pe undeva, credem că este şi situaţia cărţii
de faţă. Autoarea, cu mijloacele nespecifice scriitorului de meserie, nu se mai
poate abţine de la a scrie cu obiectivitate despre răutate, egoism,
superficialitate, tarele sistemului social şi lene. În carte găsim, de
asemenea, sfaturi practice privind organizarea excursiilor cu bani puţini,
timpul limitat pentru soluţionarea unor sarcini nelimitate, precum şi setea
noastră şi a celor de lângă noi de iubire şi fericire.
Medicii care vor citi
cartea vor găsi reprezentate foarte multe („muuuuulte“, cum scrie autoarea de
câteva ori) aspecte teribile, degradante şi reprobabile din activităţile
medicale şi organizarea sanitară, pe care dna Iugulescu le relatează fără
inhibiţii, având tendinţa să le reducă astringenţa mesajului cu expresii
stridente oarecum nepotrivite sau scăpate de orice rigoare („au cam luat-o în
bot“, „nu merge aşa măi nene“, „dă-i bice“, „nu mai trişaţi băieţi“, „ete fleoşc“)
sau prin apropieri oarecum forţate de snoave mitologice la care apelează cu o
oarecare exagerare. Ar mai fi şi alte discordanţe faţă de fondul cărţii –
obsesia pentru anumiţi termeni preferaţi dar prea des formulaţi, dificultatea evidentă de a creiona portretul
personajelor – dar toate pălesc în faţa fondului care stă la temelia cărţii şi
pe care l-am menţionat mai sus.
Reţinem, în
beneficiul textulului, evocarea realistă dar duioasă a cartierelor din Brăila şi
a câtorva şcoli şi edificii de aici, o amintire de la o mică ieşire la Lacul Sărat,
reîntâlnirea cu figura unui avocat notoriu în oraş şi cu aceea a unui fost
politician comunist, devenit capitalist, dar gospodar dintotdeauna şi impresii
despre literaţii, publiciştii şi cărţile apreciate de scriitoare.
Cazualitatea şi problemele pe care le expune textul
sunt legate de un story cu o anumită
doză de a captiva şi atrage cititorul pentru a-i deschide perspectiva asupra
unor realităţi ale vieţii sale şi a celorlalţi. Deşi faptele şi povestea sunt
reale, ele ar fi putut fi relatate într-un mod care să nu fie credibil dar autoarea
trece cu bine peste acest pericol. Şi astfel se face că am mai citit o carte de
atitudine morală, scrisă de o persoană care cunoaşte bine aspectele pe care le
relatează şi care ne-ar putea consolida impresia că un text scris de un
neprofesionist, cu mijloace simple şi nepretenţioase, ne-ar putea pune pe
gânduri şi ne-ar mişca resorturile interioare mai mult decât scriitura unui
autor clasic ori la modă cu care ne-am plasa într-un strict raport estetic sau
livresc.
