Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Proiecţie în timp

Viața Medicală
Iftimie NESFÂNTU joi, 30 ianuarie 2014
   Aşa a fost să fie: am primit volumul de proză scurtă „În mahalaua tăcerii“, de Vasile Ilucă (Editura PIM, Iaşi, 2013) în aceeaşi zi în care primisem şi volumul unui alt neobosit căutător de rădăcini ale românilor, Grigore Leşe (Acum ştiu cine sunt, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013). Cum nimic din cele ce (ni) se întâmplă nu este întâmplător, m-am întrebat, fireşte, care este legătura între cele două cărţi. Îi cunosc bine şi pe un autor şi pe celălalt; fiecare dintre ei sapă după un filon propriu. La Vasile Ilucă, filonul este istoria, poveştile şi limba veche, acasă, iar la Grigore Leşe, muzica populară autentică, trăită acolo unde ea se naşte cu adevărat, nu în faldurile false ale festivismului gen „Cântarea României“ sau alte cântări. „Prin viaţă către poveste povestită, scrisă“ pare să fie firul roşu împletit cu alb din spatele zecilor de cărţi de proză publicate deja de Vasile Ilucă. „Prin cântec şi povestea cântecului către viaţă“ desluşesc eu un alt fir, roşu cu alb, purtat prin sutele de emisiuni cu interpreţi şi povestitori descoperiţi şi aduşi la lumină de Grigore Leşe. Un drum cu dus-întors, un fel de circuit metabolic esenţial, care leagă oamenii de lume şi lumea de oameni. Că oamenii sunt români din Moldova, mai ales din ţinutul Botoşanilor – din Pomârla Dorohoiului – la Vasile Ilucă ori sunt cu precădere maramureşeni, din sate care au fost mai puţin accesibile aşa-zisei civilizaţii, are mai puţină importanţă.
   Cântecul şi povestea cântecului se dezvoltă şi creşte asemeni ierbii, pomilor roditori etc. Cântecul este şi el precum un copac îndrăgostit de un luceafăr sau de lună, care rodeşte. Rodeşte suflet. Pe versantul celălalt al aceluiaşi ciclu, sufletul adevărat rodeşte şi el, rodul fiind o poveste. Povestitorul este purtător de suflet. Uneori roman, alteori, precum în cartea citată, „În mahalaua tăcerii“, proză scurtă.
    De la un telefon mobil aruncat de o doctoriţă aflată într-o stare de furie pe masă – un mecansim de descărcare a unor nemulţumiri –, se ajunge la un întreg lanţ de evenimente desfăşurate într-o secţie de spital. În spatele „scenei”, undeva în off, nevăzut, necunoscut, este însuşi autorul; la viaţa lui a lucrat ca asistent medical.
   Multe sunt poveştile cu tâlc – aproape toate, 57 la număr. Printre ele, enumăr la întâmplare – „Ceasul cu cheie“, „Activistul“, „Ţăranul visător“, „Gândul de pe urmă“ ş.a. –, fiecare în parte este un sâmbure de roman. Între toate însă, una anume ar putea fi altoiul unui serial cu zeci de episoade. La prima vedere e o poveste despre copilărie, un fel de „amintiri“, respirând o incredibilă prospeţime şi, pe neaşteptate, către final, limpezimea neagră a unui coşmar. Incursiunile în copilăria trăită chiar de autorul cărţii proiectează, către punctul terminus al poveştii, sfârşitul lumii. „Vede-n capăt începutul/Cine ştie să le-nveţe“, scria Eminescu. Este o carte întreagă într-un singur capitol, o poveste născătoare de lumi.
   „Vara, uneori, cât era ziulica de lungă, hălăduiam prin Rediu după ciuperci“ îşi începe autorul noua „ţandără“ de poveste. Şi adaugă imediat, ca nu cumva să-l înţelegem greşit, „asta ştia mama“. Şi de unde, ne întrebăm noi, deja curioşi, nepotrivirea între ce ştia mama şi ce-i făcea băietu’? Păi cum să nu fie nepotriviri?! „Până în Cornul Rediului era cale lungă şi câte ispite nu-mi ieşeau în cale“, răspunde deja autorul, înainte ca eu, cititorul, să-i cer socoteală. De unde o fi ştiut că tocmai asta o să-l întreb?! Las întrebările şi citesc mai departe. Şi-n poala imaşului, apar popândăii. Fugeau de credeam că nici nu sunt aievea, până ajungeau în gura bortei, unde-şi aveau sălaşul. „Se ridicau pe picioarele din spate şi, cu ochii lor rotunzi, mă priveau până ce făceam vreo mişcare. Atunci dispăreau ca înghiţiţi de pământ“. Nici n-am prins de veste când am intrat în propriile mele amintiri, aceleaşi. Cine-i copilul şi cine-i autorul?! Şi e doar începutul. Preludiul. Povestea mare abia acum începe. Întâlnirea cu şopârlele. Auzise el, copilul Vasile a lui Ilucă, auzisem şi eu, că „dacă apuci să calci o şopârlă pe coadă, ea îţi lasă coada şi fuge! Şi unde mai pui că acolo în iarbă, cu un capăt sub piciorul tău şi fără trup şi fără cap, coada se zvârcoleşte“. Mai mult, se zice că asta înseamnă şi noroc în viaţă. Superstiţie?! E pentru naivi. Povestea e adâncă. Eu, devenit personaj în carte, şi povestitorul redevenit copil alergăm, alergăm, doar-doar om călca o şopârlă pe coadă. Dar nu e suficient doar alergatul, mai e nevoie să-ţi ascuţi şi privirea şi auzul. Alergi desculţ prin iarbă, prin susai şi scaieţi şi e nevoie să ocoleşti ghimpii şi pietrele, „sî ti uiţ’ ghini undi pui chişiorul“. Pare uşor, da’ nu e. Ca să gândeşti, tre să te opreşti. Şi n-ai timp, dacă ai văz’t şopârla. Şi-atunci îţi dezvolţi simţurile. Începi să vezi şi cu tălpile. Şi mai spun – mai spuneau, acum au cam tăcut, acum spune internetul – că numai dacă mergi desculţ ai norocu’ aista. Ei? Care-i copilul acela, atât de norocos, încât, dintr-o alergare prin iarbă să se oprească dintr-odată ca să rămână cu o coadă de şopârlă trofeu? Indienii de prin America erau cu scalpurile, noi, copiii de ţăran de altădată, cu cozile de şopârlă. Se compară lucrurile? Sigur că se compară. Povestea însă – ţandăra de poveste – curge, imprevizibilă ca vremea, mai departe. Nici măcar basmele nu au această forţă narativă dublată de inocenţă pe care o au amintirile lui Ilucă. Poveştile lui – ţăndări vii de poveste –, cuvintele folosite sunt de-acolo, din suflet: „iarba verde, acasă“. Aşa suna titlul unui poem şi al unui volum de poezii publicat de Radu Cârneci în 1968. Acasă şi nu „de-acasă“ cum greşit a scris un scenarist superficial, translând eronat. Copilul care caută cozi de şopârle, cozi aducătoare de noroc, nu ştie că norocul vine din truda de a le găsi şi de a le prinde sub picior. El continuă să caute şopârle, broscuţe, şerpi alunecoşi – ce răspândesc, prin locul pe unde trec, miros de usturoi –, păsări şi ouă de privighetoare ori să prindă momentul când, neştiutori de pericolele ce-i pasc, ies din ou puii golaşi de privighetoare.
   Finalul capitolului din care cităm – „Fagurii de miere“ –, se termină apocaliptic. Ingeniozitatea şi inocenţa copilului plecat în căutare de „miere“ este învinsă de oastea viespilor care fac corp comun, apărându-şi agoniseala. O proiecţie în timp: creativitatea şi inocenţa individualizantă a românului pus la pământ, adică învins, de forţa aproape oarbă a globalizării. Globalizarea altora! Pentru noi, individualişti cum suntem, marea majoritate, globalizarea altora înseamnă sfârşitul. Apocalipsa! Lecţia nerostită explicit a scriitorului este limpede şi ultimativă: ori înţelegem şi ne repliem, ori nu vom mai fi!

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.