Despre ultimul său volum, Pe
cine numim „Eu“? – În căutarea sinelui pierdut, apărut
recent la Editura Nouă, Bucureşti, Eugenia
Grosu-Popescu ne avertizează din prima pagină că ar fi plin de greşeli, dar
se referă numai la cele personale. Mai
adaugă şi că va trebui să admitem în cursul lecturii stilul oral în scris, care
îi este mai familiar şi că preferă să citeze oameni şi nu cărţi. Până aici,
totul ar fi în ordine, dar sinceritatea
autoarei va face astfel încât nivelul de aşteptare al cititorului să fie
ridicat şi să trateze textul ca pe o
provocare amabilă.
Cartea,
în sine, ar putea fi încadrată ca o piesă literară de factură memorialistică,
dar nu este numai atât. Nuanţa sub care evoluează amintirile în cuprinsul cărţii
pare a fi mai degrabă un pretext pentru elaborarea unui roman fracţionat în
planuri itinerante pe care autoarea, plasându-se între personaje, le expune cu
degajarea şi cu ochii curaţi ai celui care le-a trăit şi le-a simţit.
Introducerea
în ambianţa cărţii revine unei secţiuni de poezie. Paginile conţin versuri de
tentaţie aforistică („un porumbel fără
zbor/ e o pasăre fără viitor“, „mângâierile sunt coaja primejdiilor“, „vai
celui care învaţă o limbă străină/ca să-şi poată vinde ţara/ fără translator“),militantă (De-a terorismul), de iubire (Halucinantă, Ce face, Basm pentru
oameni mari), existenţială (De ce?, Ani de război), nostalgică (Într-o zi),
manieristă (Şlefuitorului de lentile din Delft, Stau) ori abandonate unui
lirism obiectiv (Cercul şi punctul). Buchetul poetic emană parfumul unor
versuri ale Magdei Isanos (Mă tem) sau structura lirică a lui Marin Sorescu
(Pericol, Reconstituire, Un caz diperat) şi Ion Barbu (Ce tineri am fi) şi în
el găsim piese superbe (M-a strigat, Ce face, Există pe lume etc.), precum şi
câteva care par neterminate, gratuite ori aşezate întâmplător aici (Accident în
munţi, Interviu cu o ghicitoare, Fabula bălţii).
Sesiunea de poezie este separată de partea
de proză a volumului de o pagină de „Mulţumiri“ începând cu cele către Dumnezeu(„Mulţumesc lui Dumnezeu că mă ţine“)
şi sfârşind cu cele adresate cititorilor „care
au ajuns până aici chiar dacă nu au timp să citească mai departe“. Trebuie
să menţionăm, în context, că această carte, odată începută, nu este niciun
moment în pericolul de a nu fi parcursă până la sfârşit şi că oricare cititor,
chiar dacă nu are timp, şi-l va găsi pentru a cunoaşte o lectură cursivă,
interesantă şi de conţinut irepresibil.
Sub
impresia că îşi explorează evoluţia, autoarea analizează, ca în studiul inelelor de creştere ale unui trunchi de
copac, evenimente, sentimente, perioade şi tendinţe, coborând către primele
momente ale conştientului şi alunecând treptat peste clipe, zile şi ani până
spre formarea deplină şi semnificativă a unui destin previzibil ca formă şi
sens.
Plecând de la primele amintiri comunicate de
părinţi (a fost pierdută dintr-o sanie în zăpadă) şi de la cele care apar la
vârsta „primelor responsabilităţi“ –
pe care le conştientizează de pe la trei ani – povestitoarea va ajunge spre
finalul cărţii la anii când descoperă sensul şi menirea destinului său şi cum
va putea să fie de ajutor semenilor săi şi acestei lumi.
Prima
copilărie, anii de şcoală şi de liceu o vor duce, prin capriciile istoriei, în
diferite provincii ale ţării, sub grija atentă a unor părinţi iubitori şi corecţi,
care trăiesc şi luptă pentru asigurarea unei existenţe demne în vremuri de război,
foamete, lipsuri şi nedreptăţi de toate felurile, pe care autoarea nu le va menţiona
vreodată, nici referindu-se la această perioadă şi nici la următoarele în mod
apăsat şi vindicativ, alegând să nu caute vinovaţi, compensaţii şi sugestii
revanşiste.
În copilărie, vom avea în carte o fetiţă cu
abilităţile şi naivitatea fantastică a „Micului Prinţ“, care apoi va parcurge adolescenţa în felul în care
o trăia altădată Iulia Hasdeu (acest aspect stârnind îngrijorarea părinţilor) şi
va înflori către prima tinereţe, cuprinsă de ambianţa unei societăţi frământate
în forfota şi entuziasmul din anii studenţiei.
Sub
acest aspect reţinem portretul primei învăţătoare, care părea a fi rudă de
sânge cu Spiru Haret, pe cel al profesorului de limbă şi literatură română,
Munteanu, cel care a îndrumat-o spre Institutul de Literatură şi Critică
Literară „Mihai Eminescu“ şi evocarea profesorului de desen tehnic, acela care
le cerea elevilor săi să scrie „lapidar“.
Mai târziu este posibil ca scriitoarea, şi din această cauză, să creeze texte fără
cuvinte în plus, fără excese stilistice şi să lucreze fraze scurte, clare, descărcate
de pretiozităţi şi artificii atât în creaţiile literare, ca aceasta pe care o
prezentăm, cât şi în publicistică.
Dintre profesorii de mai târziu sunt evocaţi
în diferite împrejurări Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Henri Wald, iar printre
colegii de generaţie sunt amintiţi Paul Goma, Florenţa Albu, Ion Băieşu, Petre
Ghelmez, Grigore Hagiu, Nicolae Labiş. Unii din noi vor afla în paginile
dedicate lui Nicolae Labiş câteva aspecte interesante, unul dintre ele fiind
acela că, până la el şi se pare că şi după aceea, niciun student al facultăţii
de filologie nu avea inclusă în programa analitică opera proprie, fiind cursant
în acelaşi timp acolo. Alţi cititori vor rememora atmosfera din căminele şi
cantinele studenţeşti din deceniul şapte, locurile de promenadă, birturile de
la şosea, lactobarul de la Piaţa 1 Mai, seninătatea şi amuzamentul prin care
era suportată sărăcia specifică vremurilor, îndârjirea cu care se învăţa carte şi
fervoarea cu care se recita din Esenin.
După
terminarea Filologiei, povestitoarea-eroină va fi admisă la Facultatea de
Medicină din Bucureşti, pe care o va absolvi ca intern de spital. Paginile care
acoperă această perioadă sunt semnificative atât pentru autoare, cât şi pentru
cititorii nemedici, dar mai ales, pentru medici, încât ne abţinem să comentăm
textul ale cărui plenitudine şi valoare documentară şi psihologică credem că
este mai bine să fie descoperite de fiecare.
Cunoscând
cuvintele şi lucrând cu ele ca scriitoare, absolvind prin muncă adevărată şi
studiu asiduu Medicina, în momentul în care va veni vremea întrebărilor şi
deciziilor, dorind să aducă binele şi alinarea semenilor ca medic, eroina
noastră va constata că, deşi progresele tehnice şi ştiinţifice în medicină sunt
foarte mari, rezultatele nu sunt proporţionale cu acestea.
Ea va
observa într-un moment de graţie că, în această privinţă, „cuvântul care vindecă nu se bucură de atenţia cuvenită“ şi în
scurt timp va pleca în presă, sperând să studieze capacităţile de
prevenire-vindecare sau dez-îmbolnăvire pe care le poate avea „Măria Sa
Cuvântul“.
Descrierea inelelor de creştere ale vieţii
din această carte se opreşte aici. Autoarea ne promitea alte două cărţi care aşteaptă să apară şi să
continue o poveste trăită şi înţeleasă ca şansă şi dar… Până atunci, plecarea
Eugeniei Grosu-Popescu dintre noi, la nici o lună de la lansarea acestei cărţi,
ne lipseşte de prezenţa constantă şi echilibrată a unui om deosebit şi a unui
profesionist remarcabil care, totuşi, va continua să existe prin ce a spus şi a
scris. Şi prin amintirea zâmbetului său limpede şi luminos. 
