Dacă
în primăvară, Teatrul de Nalet din Sibiu a oferit un excelent spectacol cu Mandarinul miraculos de Bartók, în viziunea deja clasică semnată, cu decenii în
urmă, de Oleg Danovski, prezentat în premieră publicului sibian, în octombrie
lucrarea s-a reluat, şi de această dată pus în scenă de Oleg Danovski jr.
Decorurile au fost imaginate de Alin Gavrilă şi costumele schiţate de Rodica
Kapdebo, distribuţia fiind, de asemenea, foarte asemănătoare, în cuplul central
evoluând din nou Corina Dumitrescu şi Gigel Ungureanu, invitaţi de la Opera Naţională
Bucureşti, aplaudaţi pentru performanţa lor în dificilele roluri de compoziţie.
Dar i-am apreciat deopotrivă pe Marian Horhotă (foarte sugestiv în Bătrânul),
pe Keston Meyer (Studentul) sau pe Takanori Mima, Mihai Mezei, Nicholas Gill
(Vagabonzii) şi pe toţi ceilalţi interpreţi ai personajelor episodice, conturând
prototipuri puternice şi credibile, perfect încadrate în derularea dramatică şi
alertă a baletului pe care am avut ocazia să-l comentez pe larg cu prilejul
primei sale prezentări la Sibiu.
În această toamnă, creaţia lui Danovski a
fost „cuplată“ cu o nouă producţie – City Beat – realizată de Pavel Rotaru,
reputat balerin care, prin anii ’70, stârnea entuziasmul pe scena Operei bucureştene,
dar şi peste hotare, lucrând apoi în fosta Iugoslavie sau în Atlanta – SUA,
unde şi-a fondat propria trupă, cu care a venit, de altfel, şi la Bucureşti, în
septembrie 1991, propunând, în cadrul Festivalului „Enescu“, trei titluri din
repertoriul clasic, dar în coregrafia sa. Şi lucrarea montată la Sibiu a fost
creată, în 1994, pentru acel ansamblu, artistul semnând libretul, regia şi
coregrafia, beneficiind acum de scenografia gândită de aceiaşi A. Gavrilă şi R.
Kapdebo, lipsa decorurilor fiind compensată prin proiecţiile multiple şi destul
de sugestive, iar costumele decupate din cotidianul străzii sau din cele
purtate de balerini în sala de studiu. Alăturând, într-un posibil caleidoscop,
secvenţe amalgamate inspirate de „găştile“ cartierelor mărginaşe americane, cu
bătăi, confruntări şi atitudini dure, apoi de posibile idile ce se înfiripă (şi)
în sala de dans (excelentă ideea utilizării peretelui din fundalul scenei ca
„decor“), incluzând şi un travesti în „lebăda“ care, în versiunea unei trupe celebre, dar şi la ONB, are un umor
irezistibil, dar de această dată am aşteptat zadarnic „poanta“, acea prezenţă
scenică rămânând doar o încercare stângace şi nereuşită. M-a frapat şi faptul că
prea puţini solişti au fost cu adevărat interpreţi, până şi Adela Sterp-Crăciun
(pe care de obicei o apreciam cu deosebire pentru expresivitatea cu care întrupa
personaje pregnante ca personalitate) rezumându-se doar la o „gimnastică
artistică“ fără o trăire reală, deşi soloul său era ofertant în acest sens. Şi
Bogdan Plopeanu a fost corect în plan tehnic, dar partenera sa, Reina Yagura,
care la concursul din vară a obţinut şi un premiu, a surprins prin nesiguranţa şi
neconcordanţa cu ritmica suportului sonor, departe de expresia şi
sensibilitatea pe care o apreciasem anterior în evoluţia cuplului. De altfel, o
anume detaşare (n-aş vrea să-i spun indiferenţă) a marcat întreg ansamblul, aşa
încât momentele s-au succedat fără nerv, fără densitate emoţională sau măcar
anvergură a performanţei, reacţia publicului care a acordat doar câteva aplauze
firave premierei naţionale devenind edificatoare. Din păcate, deruta şi lipsa
de coerenţă ideatică s-au amplificat în final, când solista a ieşit din scenă vădit
dezorientată, cortina închizându-se deşi nimeni nu a înţeles că… spectacolul se
terminase; am aflat apoi că motocicleta cu care începuse reprezentaţia nu a mai
pornit, aşa încât nu a reapărut şi pe ultimele acorduri pentru a pune „punct“ într-un
fel acţiunii. Păcat, pentru că ideea înfiinţării unui ansamblu internaţional de
balet la Sibiu este absolut salutară, iar publicul doreşte să vadă spectacole
de gen, dar trebuie atras prin producţii demne de interes, care să formeze
gustul spectatorilor de toate vârstele şi să-i determine să revină în sală.
Altfel…
Într-o perioadă în care problemele
financiare şi interesele de tot felul generează şi reacţii adverse (am aflat că
un politician s-a întrebat public la ce ar folosi o asemenea trupă de balet, ba
chiar şi teatrul dramatic la Sibiu, preferând o… echipă de fotbal), directorul Ovidiu Dragoman
trebuie să propună un repertoriu atractiv, cu mare impact şi la cei neavizaţi, pentru
a convinge că asemenea „oaze“ de artă sunt absolut necesare şi binevenite într-un
oraş care, nu demult, a fost Capitală Culturală a Europei… Să sperăm că se va
relua şi Romeo şi Julieta de
Prokofiev (prezentat sub îndrumarea lui Pavel Rotaru doar în stagiunea estivală,
în aer liber), iar preconizatul balet Spărgătorul
de nuci de Ceaikovski va răspunde, la rândul său, aşteptărilor şi dorinţelor
celor care astfel vor face ca sala să redevină plină şi entuziastă.
