Greutățile materiale în care se zbat majoritatea teatrelor din
țară fac greu accesibilă prezența lor în Capitală. De cele mai multe ori,
aceste teatre reușesc asta doar cu prilejul și poate cu ajutorul unor
festivaluri. Așa a fost și cu Teatrul de Nord din Satu Mare, al cărui spectacol
a fost selecționat să participe la cel de al 14-lea festival de comedie (FestCo
2016), organizat la sfârșitul lunii mai la București.
De multe ori, aceste teatre își iau în serios chiar și sarcina
nescrisă de a introduce în repertoriul lor piese din dramaturgia originală a
unor debutanți, fapt ce se dovedește, în ultimă instanță, un act de mare curaj.
La fel se prezintă lucrurile și în cazul de față, cu Teatrul de Nord.
De ani de zile, pe scenele teatrelor bucureștene nu văd lumina
rampei decât piesele autorilor români clasici sau consacrați și o puzderie de
„piesuțe“ de autori obscuri sau de mâna a doua din Occident. Sunt piese care,
printr-un ciudat joc al intereselor de grup, sunt promovate asiduu de managerii
actuali ai teatrelor. Cazul autoarei Rosa Linksom din Laponia cu piesa „Family
Affairs“ în regia și adaptarea lui Radu Afrim, în care se folosește un limbaj
trivial, e cât se poate de elocvent. Sau al spectacolului cu execrabila piesă
„Șefele“ de Werner Schwab, tot de la Teatrul Odeon, care parcă s-a specializat
în asemenea „întreprinderi“.
Că să intre în repertoriul Teatrului Național, un autor român
contemporan ar trebui probabil să uite textul piesei sale într-un taxi,
eventual, ca să-l găsească I. Caramitru, asta ca să reamintesc cazul textului
intitulat „Dumnezeu se îmbracă de la second hand“. Sunt zeci de concursuri de
piese originale, organizate de mai toate teatrele din România, chiar și de
UNITER, mai toate premiate, dar aproape niciuna nu a fost reprezentată la
FestCo 2016.
Piesa „Clinica sinucigașilor“, a Gabrielei Mihalache, nu e o
capodoperă, dar ea încearcă să prezinte cu sinceritate un colț de viață a unor
oameni din România de azi, înfățișându-ne un scurt crâmpei dramatic din viața
lor, care de multe ori se dovedește ilar.
Gabriela Mihalache s-a născut în 1977, conform paginii sale de
Facebook, și, după un volum de poeme apărut în 2010, „Cel mai frumos nonsens“,
aceasta a publicat două piese: „Clinica sinucigașilor“ şi „Captivii“.
Regizorului Andrei Mihalache, deși neagă că a ales piesa pe motive de simpatie
de familie, ci bazându-se doar pe valoarea textului, într-o lume bântuită de
nepotism ca cea în care trăim, o întrebare de genul „o fi soră, o fi soție?“
pare normală.
Sunt multe stângăcii în piesa Gabrielei Mihalache, uneori dând
impresia că este vorba doar de o suită de monoloage, inclusiv finalul, care
este total neadecvat, semănând mai degrabă cu cele din piesele realist
socialiste, dar cred că poate fi retușat într-o viitoare montare.
Printre cei care populează piesa Gabrielei Mihalache aflăm un
tânăr de 27 de ani care trăiește sub sentimentul permanent că nu este bun de
nimic, iar mama lui îi îngrădește orice libertate de exprimare. O femeie de 55
de ani, pensionată de boală, nu mai poate trăi alături de soțul ei care o
maltratează, iar copilul lor seamănă mult cu tatăl. Un alt bărbat de peste 30
de ani, sătul de iubirile pasagere, își caută sufletul pereche, iubirea
absolută, care i se pare ca nu mai există în lumea contemporană. Pe Eugen
Furtună, de 34 de ani, pe care investițiile proaste și costul vieții în familie
l-au distrus și nu mai vede sensul vieții, muncind ca un sclav doar ca să-și
plătească rata la bancă. Acestea sunt personajele care apar la o așa-zisă
clinică de eutanasiere, care bineînțeles până la urmă este doar o metaforă.
E sinuciderea un act de curaj sau o lașitate? Cine are cel mai
evident motiv să termine cu viața? Se întâmplă ceva după moarte? E mai „bună“
sinuciderea asistată, sau ,,aruncatul în fața trenului“? Cine e de vină pentru
problemele noastre? Ce e de făcut când ajungi la limita de jos și nu poți să
viețuiești mai departe? Iată doar câteva din întrebările neliniștitoare pe care
le ridică piesa Gabrielei Mihalache.
Spectacolul regizat de Andrei Mihalache e coerent, logic,
așezat, fără stridențe, poate prea cuminte, reușind să scoată la iveală în
primul rând calitățile interpreților, toată distribuția fiind excelent aleasă.
Dintre ei, iese în evidență, datorită textului suculent, Adriana Vaida,
interpreta pensionarei care trăiește terorizată de soțul cu vervă,
dezinvoltură, chiar haz uneori, găsind în public simpatia a numeroase persoane
care au necazuri similare. Multă simpatie stârnește ochiului și Dorina Nemeș,
datorită excelentelor sale calități fizice. O bună impresie a lăsat și Sergiu
Tăbăcaru. Cel mai bine poziționat, însă, pe drama personajului său extrem de
credibil, mi s-a părut a fi Stelian Roșian, foarte interiorizat în rolul
investitorului fără noroc. Decorul unic și costumele Cristinei Gătina sunt la
obiect și funcționale.
În altă ordine de idei, am scris în urmă cu doi ani despre un
spectacol al acestui teatru, că titulatura „Teatrul de Nord“ mi se pare
neadecvată și am sugerat că poate ar fi bine să poarte numele unei notorietăți
locale. Poate chiar pe cel al lui Septimiu Sever, actor care trăiește la
Montreal (are 90 de ani), pentru că în urmă cu mulți ani el a regizat și chiar
jucat pe scena respectivului teatru.
