„Un an fără Ion Murariu“ a intitulat
curatoarea Paula Manta ofranda de artă din creaţia de peste şaizeci de ani de
muncă în faţa şevaletului a pictorului Ion
Murariu, mutat sub iarbă în primăvara anului trecut. Galeria Irecson a fost
de curând gazda bucuroasă de oaspeţi, când 40 de lucrări – pictură şi acuarelă
– au poposit pe simezele de aici. Peisaje, flori, portrete, scene cotidiene –
un întreg univers înscris, nu chiar în legile rigide ale construcţiei plastice,
ci mai cu seamă în visarea cu ochii deschişi prin care poetul moldav al
culorii, botoşăneanul Ion Morariu a dat chip diafan lumii înconjurătoare.
Calde, tihnite (şi
invitând la tihnă), paradisiace peisajele sale – par limpezi şi transparente
chiar când cerul ţine cu greu în cupa-i răsturnată cenuşiul sumbru al norilor.
Florile – uimite poate şi ele că nu mai trebuie să asculte de implacabila
trecere a anotimpurilor. Portretele – vii mărturii de umbre calde sub chipul
martirilor de veacuri.
Alegoricele tablouri Monstrul pământului, Aripa morţii, Războiul, Apărătorul păcii sunt
tot atâtea demascări ale iraţiunii, un Carnaval
al demenţilor căruia artistul pictor îi pune oprelişte La hotare. Nu lipsesc nici obiceiurile de sărbători – Colindul, Cu steaua, Cu capra, dar mai
cu seamă reconfigurarea hărţii pământului românesc. E adevărat că într-un
pustiu de zăpezi se iţeşte şi un tren al
foamei ori ultimul drum – ecou al
atâtor sfâşieri îndurate de deportaţii din Basarabia şi Bucovina.
Un capitol distinct îl ocupă portretul în
arta lui Ion Murariu. Modele i-au fost copii, prieteni, familia, oameni ai cetăţii,
artişti, muzicieni, poeţi şi, încadrate în „istorie alegorică“, portretele
marilor oameni făuritori de istorie. Peste toate, autoportretul pictorului, şarjă
– autoironie – chip desprins din amintitul carnaval al… înţelepţilor: Eu, Ion Împărat (lucrare datată 1970).
Cât de necesare aceste întâlniri ale marelui
public văzător cu arta unor creatori care, iată, sunt şi ei muritori, aşa
precum „Ion Împărat“, pe care de un an numai îl vedem că nu-i.
