Medicul chirurg Mircea Ionescu a fost invitat de onoare la sediul Fundaţiei
Carpatica şi la Casa Artelor, cu prilejul lansării cărţii sale autobiografice DOUĂ LUMI x 2, apărută la Casa Cărţii
de Ştiinţă din Cluj-Napoca. A fost o întâlnire cu totul reconfortantă cu un vechi
şi pasionat sportiv al Clujului şi cu un remarcabil personaj al lumii medicale
clujene. Căci, deşi născut la Ploieşti, într-o familie de inimoşi gospodari cu
teamă de Dumnezeu, Mircea Ionescu şi-a făcut studiile universitare în oraşul
nostru, unde a locuit şi lucrat până în iulie 1988, când a decis să părăsească ţara,
stabilindu-se în Suedia. Cartea sa vrea să fie, prin urmare, „romanul“ unei vieţi
şi al unei familii, cu plusurile şi minusurile sale, începând cu povestea părinţilor
şi ajungând la realizările şi împlinirile copiilor săi în străinătate. E cartea
unui om răzbătător, muncitor, dedicat muncii. Cartea unui foarte bun analist şi
observator al lumii în care trăieşte şi care mi-a rememorat multe întâmplări şi
trăiri din tinereţea mea universitară la Cluj, care a coincis cu aceea a
autorului, şi el intrat la facultate în 1956. În plus, în anii de după, am fost
chiar internat de două-trei ori la Clinica medicală III, condusă de prof. dr.
O. Fodor, tocmai când M. Ionescu profesa acolo. Ca atare, am revăzut, prin
ochii săi, o parte din anii mei de studenţie (sărbătorirea zilei de 24 ianuarie
1959, prezenţa lui Ceauşescu la Cluj, viaţa de căminist, sportul din Babeş, întrecerile
sportive etc.), dar şi lupta pentru afirmare şi formare profesională în condiţiile
„avantajelor“ şi dezavantajelor oferite de lumea socialistă. În orice caz, un
lucru e sigur: în acea vreme, sportul – activitatea competiţională – era o formă
de selectare a valorilor şi o alternativă la o viaţă morală şi dăruită
colectivităţii, în timp ce astăzi, sportul, ca act formativ al tinerei generaţii,
a dispărut complet din preocupările regimului, la fel ca şi grija pentru
demnitatea naţională şi cultura ca modalitate de păstrare a unui etos specific.
E drept că şi atunci, odată cu uzarea sistemului ceauşist, au apărut fisuri
serioase în gestionarea actului medical şi în cel politic, unii dintre ariviştii
momentului, prin sistemul de „Pile, Cunoştinţe, Relaţii“ (PCR), primind ajutor
serios pentru parvenire şi avantaje materiale certe (cazurile Toader sau Nana),
iar linia de „împăciuitorism“ promovată de un Negucioiu şi alţii punea un mare
semn de întrebare asupra justeţei politicii de cadre în sine, dar munca tenace şi
permanentă îşi spuneau până la urmă cuvântul. Nenorocirea a făcut ca drumul
ascendent al unui om dăruit cu mult har şi cu multe calităţi native să fie întrerupt,
la un moment dat, printr-un accident biografic care l-a scos din circuitul
competiţional al elitelor clujene. În acel moment, salvarea nu putea veni decât
din părăsirea ţării şi opţiunea pentru exil. A fost şi calea urmată de autor,
care îşi refăcuse între timp şi viaţa familială, condiţie absolut necesară
pentru un proces psihic de rezistenţă ca acela pe care trebuia să-l ducă, dar
cu un sistem ereditar bine pus la punct, cu ambiţia şi speranţa intactă, Mircea
Ionescu ajunge să învingă piedecile ce-i vor sta în cale, devenind unul dintre
chirurgii de mare valoare care vor lucra în Occident. Se va integra progresiv în
ambianţa socială nordică, se va obişnui cu clima, cu naveta zilnică sau săptămânală,
cu munca în echipă, cu sobrietatea şi responsabilitatea unui mod de a fi care
nu acceptă jumătăţile de măsură.
Experienţa sa ca medic în Suedia ocupă cea
de a doua parte a cărţii, când autorul ţine să ne comunice contactul lui cu o
lume total schimbată, în care interesul pentru individ stă pe primul loc, iar
sistemul medical este astfel structurat ca protecţia socială şi prevenirea îmbolnăvirilor
să fie cât mai performante. Având de luptat cu handicapul limbii, cu trecerea
examenelor şi a baremurilor impuse, medicul Mircea Ionescu rămâne acelaşi învingător
dintotdeauna, reuşind să atingă împlinirea în meserie pe care şi-o dorise alături
de Sergiu Duca, de Chirileanu, Crişan Mircioiu şi Gicu Ionescu, distinşi
chirurgi cu care lucrase în ţară. Va introduce metoda laparoscopică de operare în
clinica în care lucrează, va deveni un medic respectat şi apreciat, participant
la congrese de specialitate şi promotor al legăturilor permanente cu ţara. Ceea
ce e remarcabil în felul de a fi al autorului este faptul că trăirea românească,
legătura cu oamenii de acasă (familia, prietenii, cunoscuţii), şi cultul
prieteniei rămân permanenţele unei valorizări morale de care este mereu ataşat.
Colegii de serviciu, prietenii de sport, cunoscuţii din mediul universitar românesc
vor găsi la el mari disponibilităţi sufleteşti de a-i ajuta, de a face schimb
de idei şi de a le fi alături, omul Mircea Ionescu impresionând la fiecare pas
pentru civismul său, sentimentul datoriei şi gentileţea ce caracterizează
marile spirite şi caractere. Cartea sa devine, la un moment dat, un lung
pomelnic de dispăruţi, de seceraţi de boală şi apăsaţi de necazuri, de prieteni
trecuţi prea de timpuriu în lumea umbrelor, cărora le poartă o frumoasă şi neştearsă
amintire, dacă ar fi să amintim doar cuvintele de adevărată camaraderie şi preţuire
pentru Horia Demian sau alţi sportivi clujeni care au adus glorie ţării.
Ar fi greşit, totuşi, să credem că în carte
predomină fondul evocator-nostalgic legat de ţară şi de oamenii ei. Autorul
este unul dintre aceia căruia lucrurile ce se petrec în România, ţara sa de baştină,
pe care o iubeşte şi alături de care suferă ca un sincer patriot, nu-i sunt
nicio clipă străine, şi notaţiile sale critice la adresa mafiei politice
rudimentare şi pervertite sunt consemnate cu o sinceritate şi cu o revoltă de
om scârbit de deprecierea standardelor naţionale, sociale şi politice. Pentru
el, România este o ţară-problemă şi cancerul care o roade are nevoie de un
bisturiu nemilos şi performant. Călătorind peste tot în lume, în cele mai îndepărtate,
pitoreşti şi exotice locuri, autorul observă lucrurile bune şi cele rele, se
lasă antrenat în meditaţii sumbre cu privire la stările de „acasă“, nu uită
nicio clipă să compare, să critice, să ofere soluţii, să sugereze posibilităţi
de redresare. Prin astfel de pagini, cartea sa, scrisă cu pricepere şi cu un
stil deloc plicticos, îşi păstrează în permanenţă noutatea, sinceritatea
confesiunii, supleţea discursului, cu permanentul du-te-vino dintre jurnal şi
memorialistică, făcând din carte o oglindă în care trebuie să se privească românul
de pretutindeni.
