Cartea OMUL
ŞI CRITERIILE este o apariţie editorială care surprinde încă de la prima
vedere. În ciuda subiectului ei generos, are dimensiunile unei şocolate. Se
aseamănă ca format cu plachetele în care îşi publicau Marin Sorescu parodiile
din „Singur printre Poeţi“ şi Nichita Stănescu „O viziune a sentimentelor“,
prin anul de graţie 1964. Spunea Poetul atunci: „Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare, oamenii-s o lină apăsare... Sunt mişcare-adaugată
la mişcare“... Cu instrumentele poeziei, „îngerul blond“ desluşea uimit în
universul mic şi universul mare un factor unitar de contemplare pe cât de
gregar tot pe atât de fluid şi inconstant: criteriul.
Nichita nu îl numeşte şi probabil că în
toata opera lui nu găsim acest termen.
Autorul cărţii pe care o semnalăm nu are
prin formaţie tentaţia confesiunii, dar are delicateţea ca, pe ultima pagină a
volumului, să menţioneze că şi-a elaborat eseul între anii 1965 şi 1985.
Constatăm astfel că interesul pentru conceptul de criteriu, prin coincidenţă, întâmplare
sau alt chimism nelămurit, i se impune dlui dr. Puiu Stoiculescu în aceleaşi zile în care Nichita Stănescu îi
remarca mirat forţa şi rezervele revelatorii. Douăzeci de ani, autorul acestui
eseu este preocupat de problematica criteriului şi nu conteneşte să îl
studieze, să îl analizeze şi să îl dezbată, explorându-i faţetele ascunse şi amăgitoare,
părţile raţionale şi cele aleatorii, valenţele benefice şi sursele de dispută,
strălucirea şi volatilitatea.
Preocupările pentru studiul criteriului sunt
puţine şi dezbătute pe domenii înguste – economie, lingvistică, medicină legală
etc. O criteriologie generală aparţinând unui filosof şi arhiereu catolic, J.
D. Mercier, dezbate evident problematica în manieră creştină şi nu
generalizează aplicabilitatea universală a criteriului, ci numai a criteriului
creştin la desluşirea misterului universului perfect. Din această perspectivă,
dl dr. Puiu Stoiculescu, pe lângă că face o investigaţie de pionierat, manifestă
un efort aplicat şi o îndelungată trudă pentru lămurirea, sistematizarea şi
definirea unui domeniu interesant dar aproape nenăscut şi vag definit până la
apariţia acestei lucrări, prima dată în anul 2004.
Volumul mare de observaţii şi informaţii
acumulate a fost supus rigorilor şi matricelor cercetării ştiinţifice, precum şi
unui proces de condensare şi sublimare, de analiză rece şi exactă, unor tehnici
de finisare şi polisare, care vor aduce concizie, claritate şi rotunjime unui
text predestinat a fi arid şi neprietenos. Astfel, deşi subiectul pare ambiguu
prin natura sa, apare această carte elaborată, densă şi uimitoare în
conciziunea ei. Cu greu ne abţinem să nu o calificăm drept marcantă şi
exhaustivă. Dar şi o carte subţire, pentru că este clară şi limpede, fără
fonfleuri sau fasoane de erudiţie, însă cu exemplificări agreabile dar
incontestabile şi cu o anecdotică rezervată dar de calitate.
Autorul renunţă din start să-şi trateze
subiectul de sus şi, deşi îi era uşor să scoată efecte spectaculoase din
dezbaterea acestuia, deşi îl stăpâneşte cu degajare, îl obligă să intre în
tiparul unui text ştiinţific. Face o expunere de motive în prefaţă, formulează
definiţia fenomenului, plasează factorul criteriu în relaţie cu alte concepte şi
valori cum ar fi atitudinea, punctul de vedere, formele exterioare ori unităţile
de măsură uzuale sau neconvenţionale. Este surprinzătoare, de asemenea,
supunerea unui concept volatil unei sistematici, dar constatăm cu satisfacţie că
este posibil. Desigur, bănuiam că unele criterii sunt absolute, iar altele
relative, dar nu putem să nu rămânem interesaţi să constatăm că sunt şi
criterii esenţiale şi neesenţiale, adecvate şi neadecvate, sectoriale, globale,
unice, multiple, specifice sau nespecifice, dar şi subiective simple şi
complexe, sectoriale superficiale şi nesuperficiale, precum şi criterii de
atmosferă, de conjunctură, noi, vechi, parcelare, unice; însă nu veţi crede că
sunt şi criterii opţionale pure care sunt altceva decât criteriile opţionale
obligate şi le regăsim în spaţiul realităţii psihice, fizice, virtuale ori în
spaţii emotive unde nici gândul nu gândeşte.
Visăm, muncim, dormim, iubim, călătorim, gândim
şi facem multe alte lucruri după criterii. Vieţuim conform unor criterii şi
chiar murim după criterii. Avem încă o dată ocazia să constatăm, exact la fel
ca Monsieur Jourdin, că trăim după nişte criterii, deşi credem că trăim liberi şi
de capul nostru.
Autorul eseului despre criterii ne spune însă
din capul locului că fie şi numai individul unic reprezintă o constelaţie de
criterii supusă şi aceasta unor variabile de mare ambiguitate şi inconstanţă
foarte diverse.
Exemplificările la situaţiile şi formulările
din carte sunt expuse cu economie, dar sunt agreabile şi sugestive.
Evenimentele neplăcute din trecut sunt percepute mai puţin rău decât dacă s-ar
petrece acum, ca turişti suntem mai îngăduitori faţă de realităţile
intolerabile ale unui loc vizitat, copiii văd un individ de patruzeci de ani ca
bătrân în timp ce acesta se crede tânăr, Bach a stat îngropat în uitare un
secol până l-a reinventat Mendelsson-Bartholdy, care, la rândul său, a dispărut
o perioadă apreciabilă în uitare, un cizmar îşi formulează opiniile observând
calitatea pantofilor unui individ, un croitor – cum îi „cade“ acestuia
surtucul, iar un dentist privindu-i dinţii.
Lucrurile se complică şi mai mult când este
vorba de creaţii spirituale. Multitudinea criteriilor face ca în faţa unei opere
de artă să fie exprimate opinii diferite, dintre care nu puţine se bat cap în
cap. Goethe, menţionează autorul, spunea că cele mai multe inepţii le aude un
tablou.
Ne surprinde cât suntem de expuşi variabilităţii
criteriilor şi cum avem altă revelaţie în faţa unei flori unice dintr-o poiană
sau a Ceahlăului decât dacă toată poiana ar fi plină de flori sau dacă „muntele
cel-cu-fruntea-n-soare“ ar fi înconjurat de alte vârfuri muntoase la fel de
semeţe.
Totuşi, autorul ne semnalează imuabilitatea şi
valoarea intrinsecă a criteriului şi ne invită să constatăm că acesta este un
instrument de cercetare a adevărului şi că orice instrument este un criteriu,
inclusiv simţurile noastre. Suntem avertizaţi şi atenţionaţi că „fără criterii
nu există adevărul“ (Mircea Vulcănescu). Ni se demonstrează, de asemenea, cu
eleganţă şi umor, că „dragostea conţine un mare potenţial criteriogen“.
Aflăm mai departe circumstanţele în care
tocirea ori variabilitatea unor criterii ne schimbă optica asupra unor
evenimente şi că dinamica criteriului poate constitui şi un mecanism de
supravieţuire. Criteriile ne îngrădesc ori ne impulsionează, ne adună în jurul
unei idei ori ne obligă să o abandonăm, ne induc iniţiative sau contribuie la
clădirea unor virtuţi şi cariere.
Sunt subiecţi care utilizează criterii
neesenţiale multiple, aşa cum li se întâmplă copiilor. Dar sunt şi indivizi
care folosesc preponderent criterii unice, aşa-zişii „oameni care ştiu ce vor“.
Dar nu toţi, ne spune (bănuim) zâmbind autorul.
În alt loc, după ce ne face cunoscut că lui
Goethe îi plăcea muzica lui Beethoven doar dacă o interpreta la pian o domnişoară
pe care el o iubea, autorul are condescendenţa ca şi formula pe care o adoptă
pentru a-şi expune studiul – adică eseul, să fie supus analizei criteriologice.
Ni se dezvăluie fără falsă modestie că eseul e arta pretextelor, este
posibilitatea de a scrie orice, oricum, este genul sufletelor polivalente, este
un deşeu rezultat din laboratorul poeţilor etc.
Când se pune problema utilităţii directe a
studiului asupra criteriilor, autorul demonstrează cu degajare şi precizie nu
numai necesitatea cunoaşterii fenomenului, ci mai ales actualitatea şi implicaţiile
în practica şi teoria unor domenii de o impresionantă diversitate. De ce de
multe ori, în loc de dialog, asistăm sau provocăm un dublu monolog. De ce
aceasta manieră şi altele comparabile sunt mai frecvente în zilele noastre?
Sunt doar unele probleme, cărora autorul le poate găsi dezlegarea sub azimutul
vast al Criteriului.
Din punctul de vedere al construcţiei,
textul dlui dr. Stoiculescu are o structură dinamică, este subtil articulat şi
toate elementele lui sunt în acelaşi timp independente şi interdependente,
astfel încât, după o primă trecere a textului, cartea să poată fi recitită începând
din orice loc al ei, cu aceeaşi satisfacţie estetică. Conştient de valoarea
deosebită a întreprinderii sale şi dorind să-i valorifice puterea de penetrare,
ediţia recentă este publicată în formă bilingvă, cu aportul dnei Carmen Paţac,
al cărei efort de rigoare trebuie menţionat. Destinul acestei lucrări novatoare
este dificil de anticipat, dar nu putem să nu ne gândim în context la
„Psihologia consonantistă“ a doctorului Ştefan Odobleja şi să sperăm că, pe
domeniul ei, această contribuţie a doctorului Stoiculescu să aibă o soartă cel
puţin asemănătoare.
Spiritele mai pricinoase ar putea găsi în
piesa ştiinţifico-filozofică despre care ne-am pronunţat, unele nelămuriri şi
neîmpliniri, dar, în orice caz, destul de puţine sau nu prea îndreptăţite. Noi
am reproşa autorului că şi-a impus o soluţie cu prea mare aparenţă de studiu
didactic frust şi convenţional. Un text mai zemos, mai afânat, cu plaje epice
semnificative intricate în structură şi cu o anecdotică mai aparentă ar fi mărit
puterea de penetrare a acestei lucrări şi ar fi captat interesul unor categorii
mai largi de cititori. Este adevărat că, în această eventualitate, cartea s-ar
fi înscris în cu totul alte criterii şi nu mai era subţire ca un baton de şocolată.
