Am
fost surprins de francheţea rectorului Universităţii de Medicină şi Farmacie
din Timişoara care, cu ocazia Zilelor UMF
„Victor Babeş“, a acceptat să vorbească deschis despre problemele învăţământului
medical din România. Cea mai interesantă parte a acestui dialog este propunerea
unei forme complet noi de predare a medicinii în România. Dacă acest proiect se
va generaliza la un moment dat în toată ţara şi pentru toţi studenţii medicinişti,
potenţialul său impact va fi uriaş. Citind această nouă propunere, orice fost
student medicinist va zâmbi aprobator. Dar, din păcate, există şi un obstacol
destul de serios.
– Aţi
prezentat, în deschiderea Zilelor Universităţii, un raport privind activitatea
acesteia, pe anul care tocmai se încheie. De ce?
– Consider că este o obligaţie a rectorului
să prezinte comunităţii academice ceea ce se întâmplă în universitate şi ceea
ce ne propunem cel puţin pentru perioada actuală, extrem de confuză atât în sănătate,
cât şi în educaţie. Or, noi aparţinem într-un fel sau altul de cele două
ministere şi atunci trebuie nu să ne strecurăm prin meandrele concretului, ca să
citez un preşedinte al României, ci să ne propunem nişte ţinte realizabile în
perioada actuală. Altfel putem să visăm foarte mult la nişte ţinte ideale, care
în veci sunt neatinse.
– Care
sunt aceste ţinte?
– Cu tristeţe o spun că perspectiva pe
termen scurt este singura pe care o putem aborda. În primul rând, este necesară
crearea unui cadru pentru învăţământul de licenţă de nivel european – o reformă
curriculară la nivel studenţesc. Noi suntem amorţiţi undeva în istoria anilor
’70–’80 din punctul de vedere al concepţiei pedagogice pentru formarea
medicilor şi farmaciştilor. Transmiterea unidirecţională de date, fără
implicarea studenţilor, face discutabilă ideea de cursuri interactive pe care,
chiar dacă spunem că le facem, cei mai mulţi nu ştim exact ce înseamnă. O altă ţintă
este revitalizarea învăţământului de rezidenţiat. Sunt extrem de nemulţumit de
cum este înţeles rezidenţiatul în România. Consecinţa: pleacă rezidenţii, pleacă
doctorii specialişti, pleacă cadrele didactice. Au plecat peste 14.000 din toată
ţara în ultimii, dacă nu mă înşel, şase ani. Şi aproape că nu există săptămână
să nu semnez o cerere de plecare definitivă din ţară. A treia ţintă este
reorganizarea departamentului de cercetare ştiinţifică. Cercetarea ştiinţifică,
la ora actuală, este percepută în România ca un concurs de scris lucrări,
generat evident de criteriile minimale de promovare pe poziţiile de şef de lucrări,
conferenţiar, profesor. Asta nu e rău, dar forţează mâna oamenilor să publice
oriunde şi orice. Cercetarea ştiinţifică trebuie să meargă dincolo de publicaţii.
Ea trebuie să meargă în spectrul aplicabilităţii şi pentru asta este nevoie de
cadru legislativ. Pot să fie, de exemplu, 20 de lucrări în reviste cu factor de
impact. Foarte bine, dar eu întreb: câte citări au adus acele lucrări şi la ce
au fost ele utile? Mie aici mi se pare că nu s-a marşat deloc, la comisia din
care cu onor am făcut parte – CNATDCU (Consiliul Naţional de Atestare a
Diplomelor şi Titlurilor Universitare). Avem aproape mai mulţi doctoranzi decât
absolvenţi. La numărul de doctorate pe
care le avem avizate de CNATDCU, producţia noastra ştiinţifică ar trebui să
rivalizeze cel puţin cu producţia Austriei, ceea ce e departe de a fi cazul.
Şi, nu în ultimul rând, o altă direcţie majoră este actualizarea dotării
clinicilor noastre universitare şi a disciplinelor universităţii cu aparatura
adaptată cel puţin mileniului în care trăim sau măcar pe aproape. Multe dintre
discipline au rămas mult în urmă.
– Cum
priviţi introducerea tezei de abilitare?
– Este un lucru pe care îl consider benefic;
o idee foarte bună. Nu ştiu cine a avut-o, dar teza de abilitare este foarte
utilă – îţi dă dreptul de conducere de doctorate. În acest moment însă, după
actuala lege a învăţământului, noi, în cadrul Universităţii, puteam face
profesori doar două persoane, căci abia alaltăieri (n. red. 20 noiembrie) au
fost confirmate la CNATDCU două abilitări dintre cele depuse de colegii mei.
Deci am fi putut face profesori abia în ianuarie 2014, la trei ani după
adoptarea legii. Situaţia aceasta nu este numai la noi, ci în toate universităţile.
Nu cred că îmi puteţi găsi o ţară în lume care impune condiţia doctoratului în
momentul în care omul se înscrie pe post de asistent universitar. Am întrebat în
Germania, Olanda, Belgia… toţi se uitau cruciş şi nu înţelegeau. Pentru că
legea poate fi modificată doar prin votul parlamentului, actualii
ministeriabili au găsit soluţia angajărilor pe perioada determinată. Adică
poate fi angajat dacă este doctorand, dar asta nu poate dura decât trei ani.
Bine, dar cine nu-şi dă doctoratul în trei ani, nici nu e bine să-l iei ca
asistent. A mai apărut un fenomen:
vrei să-i bagi la doctorat, dar cui îi dai să-i conducă? Profesorii aceia,
conducătorii, au început să se pensioneze.Eu, de exemplu, am doctoranzi de la Cluj, de la Târgu Mureş, pentru că
acolo nu au conducător de doctorat în domeniul lor. În mod normal, conducătorul
de doctorat trebuie să facă parte din universitatea respectivă, dar românul,
inventiv ca întotdeauna, a văzut că în lege există o portiţă: acel CSUD –
Consiliul Şcolii Universitare de Doctorat – şi atunci m-au făcut membru în
CSUD-ul lor şi pot să conduc doctorat. Vi se pare normal? Mie nu. Trecând peste
faptul că doctoratul, potrivit legii actuale, este doar cu frecvenţă. Eu pot să
vă asigur că la facultăţile şi universităţile de medicină din ţară nimeni nu
poate respecta această reglementare. Dacă îi dai doctoratul ca full time job, în momentul acela
studentul se gândeşte foarte simplu: sunt rezident în chirurgie sau doctorand full time job? Va alege clar rezidenţiatul.
Astea sunt marile probleme cu care se confruntă facultăţile la ora actuală.
Studenţii
medicinişti învaţă după un sistem învechit
– La
finalul acestui an finalizaţi un proiect cu finanţare europeană, care a vizat
exact reforma curriculară. Ce aţi urmărit şi ce aţi realizat prin această iniţiativă?
– Proiectul POSDRU care se încheie în
decembrie 2013 a fost iniţiat sub coordonarea Universităţii noastre, cu
ajutorul Universităţii de Medicină de la Viena şi a Facultăţii de Medicină de
la Szeged, în parteneriat cu alte patru universităţi din România. A urmărit
testarea posibilităţilor de a face o reformă curriculară în învăţământul
universitar medical. Ce înţeleg eu prin asta? De exemplu, la medicină se merge
cam aşa: anatomie, fiziologie, histologie şi, în anul trei, se ajunge la clinică.
Asta este forma lineară care se practica şi în 1800 toamna. Studenţii noştri,
de foarte multe ori, în primii doi ani ne întreabă la ce sunt ei studenţi: „La
veterinară, la biologie, la ce suntem studenţi?“ Acesta se numeşte modelul în
H, unde ruptura dintre preclinic şi clinic este foarte evidentă. În cadrul
proiectului, noi am abordat modelul Z: în anul întâi, preclinicele sunt
majoritare, dar se face şi prim ajutor şi abilităţi practice. Deci au deja
contact cu bolnavul. Este foarte important acest contact, pentru a-i motiva.
Altfel ei nu ştiu de ce învaţă oasele, muşchii etc. Şi le uită rapid. În anul
doi deja creşte numărul de discipline clinice în dauna celor preclinice, şi tot
aşa. Nici acest model nu reflectă necesităţile studenţilor la ora actuală,
pentru că nu-i vorba de necesităţile mele de cadru didactic, ci este vorba de
necesităţile lui. Nu este important cum îl înveţi, este important ce ştie. Acum
suntem în pregătire destul de avansată cu sistemul modular complet.
– Ce înţelegeţi
prin acest sistem modular complet?
– Să luăm, de exemplu, cordul. De la
dezvoltare embriologică până la transplant şi urmărire. Într-o lună de zile
facem cordul, dar numai cordul. Poate să fie ficatul, sau oricare alt organ.
– L-aţi
experimentat până acum?
– Da. Am organizat mai multe module, de ficat,
de rinichi, de plămân. Separat. Au durat între şapte şi zece zile. Dar cu un
număr limitat de studenţi. Şi nu cu un singur dascal: a fost profesor de
anatomie, de histologie, de fiziologie, de morfopatologie, internist, nefrolog,
urolog. Pentru fiecare dintre ele a fost un alt profesor. Totul s-a terminat cu
o evaluare. Studenţii ne-au întrebat de ce nu facem şi în realitate aşa ceva,
adică şi în timpul anului universitar. Asta a fost un pilot cu nu mai mult de
50 de oameni.
– Şi
de ce nu vă adaptaţi curricula la acest sistem?
– Pentru că trebuie prea mulţi dascăli. Noi
suntem 700 la 6.000 de studenţi la ora actuală. Dacă am face aşa ceva, un dascăl,
să zicem, de fiziologie, ar trebui să fie, de exemplu, la ora 10,15 la ficat,
la ora 12,30 la rinichi ş.a.m.d. Nu se poate aşa ceva. Şi atunci continuăm cu
aceste module, bazându-ne pe faptul că mai avem parteneri şi în ţară, la Cluj,
Iaşi şi Târgu Mureş, care ne vor sta alături. Ne-am propus ca pentru 2015, cel
târziu 2016, să introducem deja o serie experimentală, oficială, bazată pe noua
curriculă, fără a fi însă obligatorie, pentru că organigrama universităţii este
clasică, atât cât ne permite legea şi ARACIS-ul.
Am
rămas cu un sfert din locuri libere la concursurile de ocupare a posturilor
didactice
– Cum
ar arăta o astfel de curriculă?
– De exemplu, în primul semestru, la medicină,
sunt anatomie, biofizică, informatică şi ce-o mai fi. În proiectul nostru,
semestrul I se va numi „corpul uman“, cu un singur examen, care va include noţiuni
de anatomie, histologie, fiziologie. Semestrul II – „de la moleculă la celulă“,
iar din anul doi încep modulele, aşa cum spuneam mai devreme. Pentru că trebuie
să ai o bază pe care să mergi mai departe cu construcţia curriculei. Sper să ne
reuşească. Încă sunt sceptic, pentru că merge foarte greu cu posturile şi cu
dorinţa oamenilor de a intra în universitate. De exemplu, noi am derulat în
ultimul an şi jumătate trei campanii de ocupare a posturilor didactice vacante.
La toate am rămas cu cel puţin 20–25% locuri fără candidat, la multe materii.
Dacă facem curricula asta modernă nu ne va fi suficient raportul 1 la 7, ne vor
trebui 3 la 7. Acum avem peste 300 de posturi vacante.
– Aţi
inaugurat un centru de formare şi cercetare interdisciplinară la Facultatea de
Farmacie. Ce este acest centru?
– Este un centru de medicina translaţională
realizat tot printr-un program POSDRU. Prin el ne dorim să implicăm mai mult
Facultatea de Farmacie în partea de cercetare. La noi, Farmacia este considerată
o facultate tânără, cu un colectiv tânăr şi lipsit de experienţa cercetării
reale. Şi atunci, prof. dr. Simona Drăgan, prorectorul didactic al Universităţii,
a avut ideea să creeze acest centru. Prin translaţional înţeleg, de exemplu,
posibilitatea de a extrage diferite substanţe din plante. Posibilitatea de a
face o zonă de microproducţie.
Zilele mediciniştilor timişoreni
Când
România intra sub conul de umbră al lagărului comunist, în 1945, la Timişoara
se înfiinţa Facultatea de Medicină. Documentul fundamental a fost Legea nr. 361
din 4 mai, momentul de intrare efectivă în funcţiune fiind 15 iulie 1945. În
primele trei luni s-au ţinut doar cursuri teoretice de anatomie, fiziologie şi
chimie în clădirea actualei Case a Studenţilor (fostul liceu „Notre Dame“).
Actualul local – fosta 
„Bănăţia“, un spital militar evacuat în acest scop încă
din toamna anului 1944 – i-a fost atribuit în octombrie 1945.
Astăzi,
Universitatea de Medicină şi Farmacie din Timişoara are peste 6.000 de studenţi,
din care aproximativ 1.200 de străini din 46 de ţări, cu un corp didactic de
aproape 700 de persoane.
Zilele UMF „Victor Babeş“ din Timişoara, aflate la
a doua ediţie, au debutat cu o sesiune de mesaje oficiale transmise de invitaţi
studenţilor şi corpului didactic. Prof. dr. Marius Raica, rectorul Universităţii,
spune că a gândit aceste manifestări „nu ca pe un congres sau o conferinţă, ci
ca pe o necesitate, şi pentru a informa
cadrele didactice cu privire la aspectele cu care se confrunta Universitatea.
Sunt puţini aceia care studiază site-ul universităţii pentru a consulta situaţia
din punct de vedere administrativ, financiar, motiv pentru care am încercat să
prezint comunităţii academice ceea ce se întâmplă în Universitate, poate şi din
dorinţa ca aceasta, în întregul ei sau măcar cea mai mare parte din ea, să
participe la ceea ce ne propunem în perioada actuală“.
„Nebunia“
revistelor ISI
Cercetarea
este foarte importantă pentru cadrele didactice de la Timişoara, precizează
prof. dr. Petru Matusz, director al
Departamentului de Cercetare şi management al granturilor din cadrul Universităţii.
De altfel, spune acesta, cercetarea ştiinţifică este un indicator în promovarea
cadrelor didactice – încă de anul trecut există o Hotărâre de Guvern care
reglementează promovarea, pentru fiecare poziţie didactică, printr-un necesar
minim de activitate ştiinţifică (articole în reviste internaţionale cotate, în
reviste naţionale, cărţi, proiecte de cercetare), precum şi prin activitate
didactică. Pentru aceasta, spune directorul pe cercetare, „avem în vedere 24 de
indicatori de calitate şi, în primul rând, articolele cotate Thomson ISI“.
În
lume există peste 5.000 de reviste cotate, în domeniul medicinii. În România
sunt puţin peste 50, pentru toate domeniile ştiinţei şi numai câteva în
domeniul medical. De aceea „majoritatea articolelor noastre sunt publicate în
reviste din străinătate, mai bine cotate decât cele din ţară“, spune profesorul
Matusz.
Toată
Europa de Est este înnebunită după publicarea în reviste ISI spune şi prof. dr.
Doru Anastasiu, decanul Facultăţii
de Medicină: „Eu nu sunt de acord ca acesta să fie un criteriu. Da, e bine să
te afirmi în lume, dar dacă toate lucrările bune le trimitem afară, să apară în
reviste ISI, când va mai ajunge o revistă românească ISI?“ Acesta este şi
motivul pentru care, spune acesta, în urmă cu trei zile (n. red. 18 noiembrie)
a fost aprobată realizarea unui nou jurnal al UMF „Victor Babeş“ – Research and clinical medicine – care să
înlocuiască fosta revistă „Timişoara medicală“ şi prin care „să atragem lucrări
bune, astfel încât să o facem revistă ISI“.
„Sperăm
ca în doi, maximum trei ani să îndeplinim cele două ţinte pe care ni le-am
propus cu noul jurnal: PubMed şi ISI“, precizează şi rectorul Marius Raica.
Membrii
UMF Timişoara au publicat în acest an un total de 178 de articole ISI, faţă de
173 anul trecut. O creştere nesemnificativă, spune profesorul Petru Matusz, dar
„ne bucurăm că ne menţinem la acest nivel pentru că finanţarea prin granturi de
cercetare naţionale a scăzut foarte mult. Dacă în perioada 2006–2008, cea mai
bună perioadă din ultimii peste 20 de ani, doar la un singur program –
programul Parteneriate – erau cam 80–90 de proiecte aprobate pe ţară, pe
domeniul sănătate, la ultima competiţie, în 2012, au fost doar 10–12 proiecte,
cu o valoare de două milioane de lei“. În prezent, Universitatea are în
derulare 25 de proiecte în condiţiile în care, în trecut, a avut chiar şi peste
100 de proiecte.
În
prezent, Universitatea derulează o serie de programe de cercetare atât pentru
tinerii cercetători, cât şi pentru cadrele didactice „mature“. Un prim program,
prin care Universitatea sprijină tinerii cercetători, este acordarea a 25 de
burse doctorale în fiecare an universitar: „În medie sunt cam 70–75 de tineri
care se înscriu în fiecare an la doctorat, 25 dintre ei primind, în urma unui
proces de selecţie, o bursă doctorală“. Un alt program de cercetare, rezervat
tinerilor sub 35 de ani, constă în acordarea a zece burse de câte 5.000 de
euro, pentru un an. Acesta se află deja la al doilea an de funcţionare. Selecţia
se face pe baza depunerii unui proiect, cu evaluare din cadrul universităţii şi
din afara acesteia, iar la finalul celor 12 luni fiecare câştigător va trebui să
aibă în pregătire sau publicat unul sau două articole ISI.
Al
treilea program – cercetare fundamentală inovativă – desfăşurat pe perioada a
doi ani, are o valoare de 30.000 de euro pe proiect şi presupune existenţa unor
echipe multidisciplinare din cadrul universităţii.
Al
patrulea program îl reprezintă acordarea de salarii de merit pentru toate
cadrele didactice care au publicat, într-un an calendaristic, lucrări ISI cu un
FI de peste 2, la un scor mediu de influenţă de peste 0,25.
Ortopedia
în miezul zilelor UMF Timişoara
Unul
dintre punctele de interes ale manifestărilor dedicate Zilelor UMF Timişoara a
fost conferinţa internaţională „Actualităţi în Ortopedie şi Traumatologie“,
organizată de ADOrT – Asociaţia pentru Dezvoltarea Ortopediei şi Traumatologiei
în Timişoara şi judeţul Timiş. Este o conferinţă anuală, care, potrivit preşedintelui
ADOrT, prof. dr. Dan V. Poenaru (prorector al Universităţii), se adresează în
principal medicilor rezidenţi şi tinerilor specialişti.
Lucrările
prezentate aici au dat naştere la dezbateri pe probleme de actualitate privind
endoprotezarea şoldului, tratamentul actual al fracturilor articulare pe fond
de osteoporoză, folosirea ligamentului artificial în chirurgia genunchiului,
scoliozele, tehnicile moderne de studiu 
al mersului şi al dinamicii
organismului, precum şi câteva studii despre chirurgia articulaţiei
genunchiului.
La
conferinţă au participat şi specialişti străini: prof. dr. Wilhelm Friedl
(Germania), prof. dr. Toth Kalman (Ungaria), prof. dr. Alexandr Laka (Rusia).
Cu
această ocazie, spune profesorul Dan Poenaru, s-au efectuat şi patru intervenţii
chirurgicale pentru scolioze în Clinica Ortopedie-Traumatologie II din cadrul
Spitalului Clinic Judeţean Timişoara, sub coordonarea prof. dr. Alexandr Laka,
profesor la Universitatea Rusă a Prieteniei Popoarelor din Moscova.
Prof.
dr. Alexandr Laka a prezentat, în cadrul conferinţei de Ortopedie şi
Traumatologie, lucrarea cu titlul „Posibilităţi actuale în corecţia chirurgicală
a scoliozei“, o metodă originală de corectare a scoliozei prin folosirea unui
implant special, care face posibilă intervenţia chiar şi la copiii aflaţi încă
în creştere. Este o metodă care se practică şi în România, momentan, doar la
Timişoara, la clinica de Ortopedie-Traumatologie din cadrul Spitalului Judeţean.
Doctorul Iulian Popa – unul dintre discipolii specialistului rus – spune că la
clinica din Timişoara, cel mai mic pacient operat prin această metodă a fost un
copil de 11 ani, cel mai în vârstă având 62 de ani. Profesorul Laka susţine că
a folosit această tehnică la copii chiar mai mici – de şase ani. Cei doi specialişti
– profesorul Laka şi doctorul Iulian Popa – susţin că acest implant permite
adaptarea, personalizarea pe problema bolnavului şi nu invers.
Implantul
se cheamă LSZ, prin abrevierea numelor celor trei specialişti care au
contribuit la dezvoltarea sa – Laka, Sampiev (discipol al profesorului Laka) şi
Zagorodniy (şeful Catedrei de Ortopedie-Traumatologie a Facultăţii de Medicină
din Moscova). Metoda de corecţie a scoliozei cu acest implant poartă numele LSZ sliding system (sistem ajustabil
LSZ).
Este
o metodă diferită de ceea ce se foloseşte astăzi pe scară largă – fixarea
coloanei cu şuruburi pediculare –, spune doctorul Popa, care elimină perioada
de aşteptare până la finalizarea procesului de creştere a pacientului pentru a
se putea interveni în vederea corecţiei deformaţiilor. De altfel, dacă scolioza
este foarte complicată, adică unghiul Cobb este foarte mare, practic nu se mai
pot utiliza şuruburile pediculare: „Sistemele LSZ, care s-au dezvoltat şi ele
pe mai multe generaţii şi forme (LSZ 1, 2, 3, 4, 5), pot fi soluţia“.
Actualmente, tehnica este folosită şi în Germania, Bulgaria sau Polonia.
Implantul
este un sistem alunecător, care permite culisarea barelor de corectare a
coloanei pe cârlige. Deşi poate fi definitiv – în multe cazuri se întâmplă asta
– se consideră că ideal ar fi ca în final să fie înlocuit cu un sistem clasic
stabil de fixare, mai scurt. Mai mult, dr. Iulian Popa spune că această metodă
poate fi combinată cu metodele tradiţionale pentru că „în scolioză nimic nu e
perfect. Controversa este uriaşă, dar noi putem alege varianta optimă pentru
pacientul nostru“.
Durata
intervenţiei, cu această tehnică, este mult scăzută (două ore, faţă de 6–10 ore
în cazul celor tradiţionale), traumatismul asupra ţesuturilor şi pierderea de
sânge sunt minime (100–300 de mililitri faţă de un litru la celelalte). În
plus, pacientul nu va mai fi nevoit să poarte corset după operaţie: „Imediat
după operaţie îi este permis să facă mişcări – să se întoarcă, să se învârtă în
pat –, iar în a treia zi poate să meargă pe picioare“, explică prof. dr.
Alexandr Laka. Cu toate acestea, ar fi
loc de mai bine. În principal, trebuie aduse îmbunătăţiri materialelor din care
este confecţionat implantul: „Trebuie găsite soluţii pentru eliminarea uzurii
acestuia şi a eliberării de ioni de metal în ţesuturi, eventual prin învelirea
lui cu materiale speciale“, explică profesorul. Tendinţa actuală este de subţiere
a implantului, dar cu o creştere a rezistenţei astfel încât să protejeze la
maximum ţesuturile moi.
Deja
variantele noi sunt în studiu clinic, spune specialistul rus. În Germania se
fac studiile tehnice, iar în Rusia şi Turcia studiile clinice. Apoi urmează
etapa înregistrării în zona UE: „Deja primele operaţii au fost realizate şi au
fost de succes“.
Doctor honoris causa al UMF Timişoara
La
finalul conferinţei, profesorului Alexandr Andreevici Laka i-a fost decernat
titlul de doctor honoris causa al UMF
„Victor Babeş“, la propunerea profesorului Dan Poenaru.
Potrivit laudatio-ului rostit de prof. dr.
Andrei Motoc, distincţia încununează o activitate de peste 40 de ani în
domeniul Ortopediei şi Traumatologiei, dar şi o colaborare de mai mulţi ani cu
clinica de Ortopedie din Timişoara.
Profesorul
Laka are peste 3.500 de interventii de corecţie pe deformări scoliotice,
dintr-un total de peste 10.000 de intervenţii în care a cuprins tot spectrul
Ortopediei şi Traumatologiei, inclusiv patologia pediatrică. A obţinut mai
multe premii la nivel internaţional pentru dezvoltarea tehnicii şi a
instrumentarului originale pentru tratarea scoliozei. Are nouă certificate de
drepturi de autor pentru invenţii, unul dintre aceste patente fiind certificat
european.
Şah şi medicina veche
Manifestările,
la care au participat peste 40 de invitaţi din afara Universităţii, au inclus şi
un turneu de şah, despre care profesorul Dan Poenaru spune că există o tradiţie
în Universitate: „Înainte de 1990, Clubul sportiv «Medicina» Timişoara era
principalul furnizor al echipei feminine de şah a României“. Aici au jucat
chiar şi doi campioni mondiali – Anatoli Karpov şi Nona Gaprindashvili. Echipa feminină de şah de la „Medicina Timişoara“
s-a clasat pe locul secund în Superliga 2013. „Tot acest club a dat, de curând,
şi ocupantul locului trei pe Europa la categoria de vârstă de zece ani, precum şi
campioana europeană 
de juniori la şah rapid“, mai spune prof. dr. Dan Poenaru.
Cu ocazia Zilelor Universităţii a fost organizată
şi o expoziţie de carte veche medicală, în limbile germană, italiană, latină.
„De-a lungul timpului, unii dintre dascălii acestei Universităţi au avut şi
pasiunea de a colecţiona cărţi. Anul trecut am rugat trei dintre colegii noştri
să-şi aducă exponate proprii, cu care sunt convins că am putea face o expoziţie
permanentă, de mare anvergură care, pentru cei interesaţi de istoria medicinii,
s-ar putea să fie de folos“, subliniază rectorul Marius Raica. Anul trecut
expoziţia a cuprins cărţi din secolele 16–17, iar în acest an, cea mai veche
este o carte austriacă datată aproximativ în secolul 19.
