Aproape un sfert din îngrijirile medicale
oferite în Uniunea Europeană sunt inutile sau potenţial dăunătoare şi până la
17% din pacienţii spitalizaţi se confruntă cu cel puţin un incident secundar
îngrijirii medicale. Aceste cifre au fost aduse în discuţie în cadrul unei
întâlniri care a avut loc recent la Bucureşti, în cadrul proiectului european
PaSQ – reţeaua Uniunii Europene pentru siguranţa pacientului şi pentru
calitatea îngrijirilor medicale.
Acreditarea spitalelor şi bunele practici privind siguranţa pacientului
au fost subiectul întâlnirii organizate de Şcoala Naţională de Sănătate Publică
de Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar, reprezentantul României în
PaSQ. Este vorba de un proiect cofinanţat şi susţinut de Comisia Europeană, ce
urmăreşte crearea unui mecanism care să faciliteze schimbul de bune practici în
domeniul siguranţei pacientului şi strategiilor de management pentru calitatea
serviciilor de sănătate din cele 20 de state participante.
PaSQ foloseşte ca instrumente de lucru platforma web www.pasq.eu, conferinţe europene,
cursuri online, workshopuri, vizite în unităţile medicale şi chestionare. Pe
baza acestor chestionare, la care au răspuns reprezentanţii statelor membre şi
ai celor 61 de parteneri instituţionali, au rezultat 118 bune practici care ţin
de acreditare, de ghidurile clinice, raportarea incidentelor, programele de învăţare
profesională, managementul riscului clinic, sistemul de siguranţă a pacientului.
România este implicată în proiect în etapa legată de schimbul de bune practici,
iar aceasta va fi urmată de analiza datelor şi formularea unor recomandări (la
începutul anului viitor).
La reuniunea de la Bucureşti au fost prezenţi reprezentanţi ai Spaniei,
Olandei şi Norvegiei, Maggie Galbraith, manager de proiect din partea Haute
Authorité de Santé (Franţa), instituţia coordonatoare a proiectului, şi
reprezentanţi ai autorităţilor române.
Acreditarea
spaniolă
Spania înregistrează 4,5 milioane de spitalizări anual şi până la
500.000 de incidente adverse în acelaşi interval de timp, acestea necesitând
peste 900.000 de zile de spitalizare evitabile, echivalentul ocupării timp de
un an a şase spitale de câte 500 de paturi. În anul 2000, spaniolii au demarat
în Andaluzia un plan de reorganizare a sistemului sanitar, care viza
acreditarea unităţilor medicale, implementarea de măsuri pentru siguranţa
pacientului şi instruirea personalului medical. După extinderea planului la
nivel naţional şi analizând nivelul de atingere a standardelor, au observat
diferenţe între media naţională şi valorile locale. Pentru a descoperi cauza
acestei diferenţe, au realizat un studiu aprofundat, a cărui concluzie a fost că
la nivelul unităţilor medicale, aceste standarde nu fuseseră, de fapt,
implementate. Din acest motiv, specialiştii au schimbat abordarea, urmărind
implementarea standardelor de calitate pentru acreditare de la bază spre
centru.
Discuţiile despre acreditare au atins şi problema birocraţiei (pe care o
presupune un astfel de proces), dar şi pe cea a suprasolicitării personalului
medical. Reprezentanţii Spaniei au subliniat că obiectivul acreditării a fost
acela de a promova îmbunătăţirea continuă, nu de a căuta greşeli pentru a sancţiona
pe cineva. „Acreditarea nu e un scop în sine, nu are niciun sens să faci
acreditare dacă nu ai în vedere un plan de îmbunătăţire. Instrumentele pe care
le presupune acreditarea sunt o ocazie pentru îmbunătăţirea unităţii medicale,
urmăresc reducerea variabilităţii în practica clinică“, a afirmat Antonio
Torres Olivera, directorul agenţiei pentru calitatea serviciilor de sănătate
din Andaluzia.
Motivaţii
şi finanţări
Încercând să înţelegem desfăşurarea proiectului, am întrebat-o pe Maggie
Galbraith care este feedbackul primit până acum în ţările în care se
implementează, iar răspunsul a fost că nu le-au fost aduse la cunoştinţă reacţii
negative, doar mici poticneli sporadice – de exemplu, cele legate de motivarea
oamenilor să participe la aceste acţiuni.
Fiecare stat membru din proiect a primit un buget, pe care îl foloseşte
aşa cum doreşte, conform unui set de instrucţiuni transmise în cadrul
proiectului, iar oficialii speră ca acest lucru să rezolve o parte din problema
motivaţiei. În Franţa, finanţarea merge mai degrabă către spitale, pentru
cheltuielile care pot apărea în procesul de implementare, în vreme ce în alte
state sunt plătiţi evaluatorii independenţi. Cu finanţarea obţinută din
proiect, Slovacia va achiziţiona, în masă, prin intermediul Ministerului Sănătăţii,
produse pentru igienizarea mâinilor, pe care le va distribui spitalelor în care
se vor implementa aceste măsuri.
„Cultura mănâncă strategie la micul dejun“
O intervenţie
interesantă în cadrul întâlnirii s-a referit la importanţa culturii locale în procesul
de schimbare. A vorbit despre acest aspect Stephen Leyshon, director adjunct
pentru programul de cercetare în domeniul îngrijirilor medicale la DNV GL, o
companie de consultanţă, partener colaborator în proiectul PaSQ din partea
Norvegiei. Compania norvegiană este implicată în programele privind siguranţa
pacientului în Marea Britanie şi Norvegia şi urmează să colaboreze cu SUA,
China şi Slovenia, pentru a evalua cultura siguranţei. Ne-am adresat
asistentului medical britanic reprezentând compania norvegiană, pentru mai
multe detalii privind cultura acreditării spitalelor.
– Mi-a plăcut
citatul pe care l-aţi folosit, „Cultura mănâncă strategie la micul dejun“, al
lui Peter Drucker, şi mă gândeam că partea care ţine de cultură ar putea fi o
problemă serioasă şi pentru România în procesul de acreditare a spitalelor. V-aţi
confruntat cu astfel de probleme?
– Cred că este o problemă peste tot în lume,
provocarea numărul unu ţine de faptul că această cultură de care vorbim creşte
la nivel local, e legată de percepţia oamenilor despre siguranţă şi despre
munca lor. O altă provocare ţine de faptul că noi, medicii, asistenţii şi alţi
profesionişti din sănătate, suntem convinşi că facem o treabă bună. Deci,
atunci când ţi se spune că de fapt 10% din oameni au de suferit din cauza
îngrijirii medicale, ai un şoc; mai întâi nu crezi, apoi ţi se arată dovezile şi
crezi, iar provocarea adevărată pentru noi este cum să schimbăm acest fenomen.
Cred că relaţia dintre cultură şi strategie este foarte interesantă, pentru că
ai nevoie de o cultură stabilită pentru a pune în practică strategia, dar ai
nevoie şi de o strategie ca să te raportezi la cultură. De aceea cred că avem
nevoie de o modalitate prin care să încurajăm oamenii să fie oneşti şi deschişi
şi să vorbească despre problemele lor, să nu se sperie când se identifică
probleme în practica lor. Este o problemă obişnuită nu doar pentru sistemul de
sănătate, ci şi pentru alte domenii.
– Cum
încurajăm oamenii să fie deschişi?
– Nu există un răspuns magic la această
întrebare, nu este nici megaştiinţă, trebuie doar să stăm de vorbă, în grupuri,
în echipe, deschis, să subliniem clar că nicio persoană nu va fi sancţionată
dacă raportează un eveniment advers care ţine de îngrijirea pacientului, pentru
că vrem să îmbunătăţim lucrurile. Cu toţii cunoaştem regulile spălatului pe
mâini, regulile selectării pacienţilor pentru intervenţiile chirurgicale;
problema apare la implementarea lor şi, în acest punct, avem nevoie de un
dialog deschis. Trebuie să fie o discuţie, nu o impunere la modul „Trebuie să
faci asta!“.
– Cum
evaluaţi cultura siguranţei?
– Proiectul pe care l-am prezentat se bazează
foarte mult pe evaluarea culturii siguranţei, pe găsirea celor mai bune metode
de evaluare, şi facem acest lucru prin intermediul interviurilor şi
chestionarelor. Colaborăm cu spitalele pentru a le ajuta să identifice care
sunt problemele cu care se confruntă, pentru ca apoi să vină cu un plan de acţiune
care să îmbunătăţească această cultură a siguranţei. La modul tipic, problemele
pe care le vedem sunt cele care ţin de comunicare – între grupurile
profesionale, de exemplu între medici şi asistenţi, între medici şi farmacişti,
probleme de comunicare între personalul clinic şi conducere, o nepotrivire
între aşteptări, probleme care ţin de modul în care managerii îşi ascultă sau
nu angajaţii, cât de vizibilă este conducerea în activitatea unităţii medicale,
de asemenea probleme legate de felul în care oamenii lucrează împreună în
cadrul echipelor. Este vorba despre înţelegerea diferită pe care o au oamenii
vizavi de rolurile lor, cum se susţin sau nu unul pe altul. Dar vreau să
subliniez că aceste servicii pe care le oferim ţin de specialitatea noastră şi
nu neapărat de implicarea în proiectul comun PaSQ.
– Aţi observat diferenţe
semnificative de la o ţară la alta?
– Ce am observat au fost mai degrabă asemănări semnificative de la o ţară
la alta. Dar ce vreau să subliniez, din experienţa personală din Marea Britanie
în programele de siguranţa pacientului, este că uneori strategiile pentru îmbunătăţirea
îngrijirii pacientului funcţionează, şi alteori nu. Iar motivul pentru care
uneori nu funcţionează ţine mai ales de problemele legate de cultura locală.
Deci dacă vrem o schimbare, nu avem nevoie doar de strategii care ştim că funcţionează,
ci de schimbarea culturii, pentru a ajuta oamenii să adopte acele strategii. De
aceea este cultura atât de importantă, pentru că este fundaţia pentru orice
altceva.
