Unii invitaţi, mai în glumă, mai în serios, își condiţionau prezenţa de această delicatesă nelipsită și, ce să fac?, aveam grijă ca păstrăvul tradiţional să nu lipsească de pe masă.

        Într-un an, cu mari intervenţii pe la mărimile locului, am obţinut aprobarea să cumpărăm de la păstrăvăriile noastre 200 de păstrăvi.

        Bucuroși nevoie mare, am pornit-o din zorii zilei către păstrăvăria de la Ceahlău, de unde, în scurtă vreme, aveam în sacoșe 100 de peștani argintii, unul mai frumos ca altul, graţie unei mașini de sortat după mărime sau greutate, invenţie românească.

        La cealaltă păstrăvărie, n-am avut noroc. Păstrăvarul, morocănos și adormit, ne-a întors pe toate părţile:

        — D-apoi cum să vă dau atâţia păstrăvi, că am și eu trebile mele; ia, aveţi cole’ undiţi și momeală, și-ţi pescui singuri; și de-o fi unu,, doi mai mult, n-o fi bai, că de unde nu-i... Și dus a fost, să-și guste ţuica pe care i-o adusesem în dar sau poate chiar să tragă un pui de somn.

Norocul începătorului nu s-a arătat

        Ei, ce te pui cu omul, nu vrea, nu poate, ce așa mare scofală să prinzi niște fără-solzișori-cu-puncte-negre din ditamai bazinul în care drăgălașii de ei se vedeau prin apa limpede!? E drept că trei dintre noi eram neștiutori, dar aveam cu noi și un as în ale pescuitului, de-aia îl și luasem, așa că aveam să ne descurcăm. Numai că, nu știu cum să spun, fie că soarele era prea arzător, fie că fiinţele astea, lacome prin feleșagul lor, fuseseră abia ogoite și îndestulate cu mâncare, fie că adulmecaseră în noi niște ageamii, numai că nu voiau să tragă la undiţele noastre. Se hârjoneau pe lângă cârligele încărcate cu momeală, dar să muște, nici vorbă. Își băteau joc de noi, că începuserăm să-i bănuim de înţelegere tacită cu păstrăvarul, care se mai arătase și larg la suflet: „De-a fi unu,, doi, în plus...”.

        Ce să mai spun, nervi și sudalme, soare și arșiţă, nemâncaţi și însetaţi, îngrijoraţi că și ceilalţi păstrăvi se vor strica, făceam haz de necaz, salutând cu chiote de indieni când careva reușea să agaţe câte un păstrăv obosit sau sinucigaș. Ne-a prins înserarea până am adunat suta de păstrăvi, mărunţei ca vai de ei, pricăjiţi și firavi, satisfăcuţi că scăpaserăm, totuși, de corvoadă.

        Ba, păstrăvarul, trezit dintr-o lungă aţipeală și cu iz de ţuică, ne-a mai șfichiuit o dată: 

        — D-apoi nu vi-i mai număr, că păreţi oameni cinstiţi!

        Asta era povestea acelui an, cu care ne-am spălat obrazul faţă de oaspeţi.

An nou, probleme noi

        În anul următor, gata cu favorurile, n-a mai fost chip să obţinem aprobare. Nu și nu! Dar ce te faci cu cei oaspeţi când te-or întreba de păstrăvul tradiţional? Unul dintre ai noștri a găsit soluţia și am salutat-o cu entuziasm: magazinele erau pline de pește oceanic (biata noastră flotă nu mai prididea cu plasele!), bun, cărnos și gustos, fără oase. Preparat în hârzobul de brad, va reuși să amăgească pe necunoscători și să potolească gusturile rafinate. Zis și făcut! La vremea cocteilului, pe masa plină cu de toate și meșteșugit aranjată de oamenii restaurantului, tronau zece hârzoabe pântecoase și aromate, pline de promisiuni.

        La un moment dat, la un capăt de masă, un coleg constănţean și priceput la pește, înconjurat de ai lui, desfăcuse un hârzob, dăduse de delicatesă și-mi făcuse semn să mă apropii:

        — Doctore, nu-i așa că asta-i lostriţă?

        M-ar bate Dumnezeu să mint: numai ca să răspund cu glumă la glumă, am admis că, da, avea dreptate, dar mai înainte de a putea să mărturisesc adevărul, cunoscătorul s-a și împăunat către ai săi:

        — Ce v-a spus bătrânul?! Nu mă înșală nimeni!

        Și, mărturisesc, cine ar fi făcut altfel? Am căzut în păcatul cel greu și am tăcut. Mâlc. Lasă, o să am vreme să dezmint, mi-am zis.

        Dar până atunci, vestea că pe masă se află lostriţă s-a răspândit ca fulgerul, dansatorii și-au abandonat partenerele și toată lumea s-a repezit la hârzoabe, numai să nu scape asemenea pleașcă. Și cât ai zice lostriţă, din frumuseţea de hârzoabe rămăseseră nuielele și crenguţele de brad, inutile și lipsite de demnitate. Ce era la gura lor, de mai mare dragul!

        Unii mărturiseau că era prima oară când puneau lostriţă în gură, alţii că așa ceva de bun nu mai mâncaseră de multă vreme și tot așa mereu. Ce poate face un bun meșteșugar! Intrasem chiar la grijă că vom rămâne cu cealaltă mâncare pe masă, dar nu s-a întâmplat așa. Mai veneau unii grijulii care știau că lostriţa nu este chiar pește pentru toată lumea, și mă întrebau cum am reușit și, mai ales, cum justific faţă de oficialităţi risipa de pește prohibit. Dar îi asiguram, cu seninătate perfect dejucată: „Păi, dacă mă întreabă, îi spun că este pește oceanic!”.

Pe filiera scurgerii de... lostriţă

        (...) Am trecut cu bine examenul, am avut partea mea de mulţumiri, epigrame și satisfacţie, făcusem destul haz și aproape că uitasem de eveniment când am fost interpelat de un ofiţer de miliţie, gata să mă bage în bucluc:

        — Știţi, nu avem nimic cu dv., vrem doar să ne ajutaţi, de o bună bucată de vreme dispar lostriţele din crescătoriile noastre și am vrea să știm și noi care le este drumul.

        Noroc cu bonul de la magazin, mărturia pădurarului care preparase hârzoabele și, mai ales, faptul că poţi mânca o lostriţă în familie sau cu câţiva prieteni, dar nu poţi avea lostriţă pentru 200 de oameni. Dar cred că omul și-a păstrat convingerile lui.

        Sigur că totul s-a încheiat fără urmări, însă umbra de îndoială din glasul și privirea interlocutorului meu era prea elocventă pentru insatisfacţia de a nu fi putut intra pe filiera de scurgere a lostriţei. Peștele obrazelor subţiri, care se mănâncă de către întreg poporul, prin reprezentaţii săi aleși...