Paradoxul
ca figură de stil, ca stare de spirit, ca atitudine, ca viziune, sau un alt fel
dintre multiplele feluri de a fi neliniştit. Acrobaţii lingvistice, poetice,
cinice şi mai mult decât atât: echivocul. Pentru a ascunde „gândul de dezleagăn“,
„insula secretă“, „sufletul fragil“, singurătatea, urletul. Să ascultăm Urletul: „Tăcerea de la miezul zilei./ Stau în genunchi/ dumineca/ la o
coadă imaginară/ şi aştept/ urletul“.
La o
primă lectură eşti câştigat, uluit chiar, de virtuozitatea schimbărilor de
registru: „pletosul iceberg/ de ciudă/ s-a tuns chel“ (Icebergul); „Ulise divorţat“1;
„lăzi de dinamită/ transformate în diazepam“ (Cântec de telegondolă); „Din
nou poştaşul păcălit a venit când n-a mai venit“; „Poezia este amintirea
faptului că şi cuvintele/ aveau odinioară gust şi miros/ de cuvinte.“ (Definiţie). La o lectură mai atentă, se
percepe decepţia, furia, satira bine mascată prin echivoc: „Strada Progresului
nu se află nicăieri./ Pe strada Progresului nu locuieşte nimeni.“ (Pe strada mea nu locuieşte nimeni).
Percepem, din când în când, cum sclipeşte poezia inefabilă: „singur/ la capătul
unei ţigări/ stinse“ (Haiku),
„Necunoscutul nu mă sperie,/ dimpotrivă, îmi provoacă un fel de /spaimă consolatoare.“ Un poet adevărat se
recunoaşte prin câteva metafore revelatorii, prin puterea unor cuvinte de a
induce o stare de graţie. Ca lector, nu pot să-mi refuz plăcerea de a cita o
strofă dintr-un poem apărut într-un volum precedent: „Regele lumii a venit
desculţ,/ la ceasul înserării ivindu-se din mare/ când noi stăteam şi
contemplam pe ţărm/ frumosul trup al zilei cum dispare.“2
Dacă
imprevizibilul asociaţiilor sună urmuzian, dacă absurdul ajuns până la noi e
dadaist, dacă aruncarea în derizoriu şi căderea în prozaic sunt postmoderne,
dacă, de exemplu în Salvatorul, realul,
trăit prin acumulări exasperante ce urcă progresiv, creează o stare nevrotică
de paroxism: „Poporul acesta suferă/ de curent, de şale, de reumatism,/ de
astenie, de megalomanie, /de constipaţie cronică, de miopie,/ de foame, de
persecţie, de amnezie,/ de bătrâneţe precoce, de moarte clinică…“, ce ne aminteşte
de Eugen Ionescu (din Scaunele, scena
invitaţilor aşteptaţi etc.), propriul poetului e conştiinţa dualităţii condiţiei
sale de poet şi om, „zămislit din ciment şi rugină“. (Genialogii) Teribilismul afişat al invenţiei verbale nu e decât o
„ştiinţă a disimulării“, ceea ce îi permite să protejeze spaţiul privilegiat al
stării inspirate. „Nu atingeţi/ nu râdeţi/ dar mai ales nu vorbiţi/(nici măcar în
şoaptă)/ suflet fragil de import.“ (Panou
recent de avertizare). Râsul-plânsul răzbună frustrările de Animal visător, trage după sine
„bazaconii şi tâmpenii triste“ (Faţa mea
de clown, iubito), dar şi exagerate accente de mizantrop, orgoliu şi prea
mult dispreţ, ce se preschimbă uneori în ţâfnă diabolică (Reguli minime pentru trecerea de pietoni). Un volum precedent, o
antologie alcătuită şi prefaţată de Alex. Ştefănescu, se intitulează Jucaţi-vă mai des cu focul (Grinta, 2012).
Volumul de faţă continuă „joaca periculoasă“, în companie privilegiată, sau, poate, pentru un savant
hermeneut, traducător şi interpret al cărţilor sfinte – cum este Cristian Bădiliţă
– Siesta cu îngerul tuciuriu face
parte din ritualul iniţiatic al celui „chemat“ să-ţi desăvârşească spiritul.
Repertoriul
lingvistic foarte amplu dovedeşte că, în ciuda înverşunărilor, poetul se plimbă
cu uşurinţă în peisajul cotidian, fără să cadă în prozaismul stilului preferat
de postmoderni. El îşi cunoaşte fragilitatea sensibilă, dar şi consistenţa
propriului material de rezistenţă: „Rugina mea blondă cu ochii verzi,/muşcă din
mine cât pofteşti,/ încă mai sunt inoxidabil.“ (Femeile sunt ca rugina).
Volumul
– al cărui înţeles este îmbogăţit de ilustraţii bine alese – se intitulează Genialogii. Cititorul, avertizat că
lectura îi permite să „întrevadă“ sensuri multiple, este tentat să creadă că în
titlul fracturat apărunt pe copertă se ascund „jocuri de cuvinte“. De reţinut
sunt însă ultimele versuri din poemul Genialogii:
„Declar a nu avea alţi strămoşi biologici/ decât despicătura acestui poem/ cu
semn de exclamare!“ Şi cum poezia nu vorbeşte despre…, ci „dezvăluie“, să reţinem
că lectura ne conduce spre o despicătură în poem, prin care ce se vede ne uimeşte
(= semnul de exclamare).
Notă autor:
1Ulise divorţat sau Pierdut în Itaca („Ce caut printre aceşti străini care-mi vorbesc limba… îmi pângăresc patul /oho, Penelopa s-a remăritat cu trei batalioane/ în absenţa mea!) ne amintesc de dialogul avut cu Th. Cazaban (reprodus în volumul Captiv în lumea liberă, Editura Echinox, Cluj, 2002, p. 25), pe tema nostos-ului (= întoarcere).
2Volumul Regele cu o harfă în mâini, Poeme, Editura Vinea, Bucureşti, 2000.
