Spre finalul stagiunii, Filarmonica
bucureşteană a propus un program exclusiv din muzica secolului XX, opţiune datorată
probabil (şi) dirijorului Nicolae Moldoveanu (din Elveţia). O iniţiativă demnă de
laudă chiar dacă se bănuia că parte din melomanii abonaţi vor fi reticenţi la asemenea
„provocare“, aspect confirmat de altfel şi de multele locuri goale rămase în sala
Ateneului.
În deschidere, Concertul
de Dumitru Capoianu a beneficiat de evoluţia solistică a violonistului Gabriel Croitoru,
a cărui manieră interpretativă echilibrată, performantă şi caldă deopotrivă a asigurat
o tratare a partiturii mai aproape de gustul publicului larg şi deci mai accesibilă.
Relaţia cu orchestra a fost de asemenea fluentă şi precisă. Foarte solicitat, ansamblul
instrumental a rezolvat cu pregnanţă şi acurateţe complexele structuri ritmice incisive,
precum şi schimbările metrice frecvente, secţiunile ample în forte, solicitând intens
alămurile, în alternanţă cu suprafeţe difuze. Surprinzător a fost şi faptul că ultima
mişcare contrastează cu primele părţi predominant explozive, aducând lirismul, melopeea
cu certă amprentă de tristeţe, enunţată în solourile generoase ale viorii, întrerupte
doar de percuţie sau de sugestii discrete la suflători. După masiva solicitare în
forţă a orchestrei pe aproape tot parcursul construcţiei, finalul se stinge în sonuri
estompate, aproape grave.
A fost o versiune bine realizată,
într-un desen clar, cu planuri expresive diferenţiate, rezolvate cu profesionalism
de ansamblu în compania apreciatului violonist, sub conducerea unui dirijor vizibil
atras de scriitura contemporană. Au oferit ca bis o altă piesă (lirică) scrisă de
Capoianu pentru aceeaşi formulă de concert.
După pauză am ascultat o
creaţie prea rar cântată la noi – opera-oratoriu „Oedipus Rex“ de Stravinski
–, deosebit de dificilă şi ofertantă pentru întreg aparatul vocal-simfonic, orchestra
sunând compact, cu densitatea şi gravitatea cerute. Corul bărbătesc (pregătit de
Iosif-Ion Prunner) s-a confruntat cu o ţesătură (aş spune) infernală, susţinută
în general cu rigoare. Combinaţiile ritmice şi polifonice uneori năucitoare au determinat
uşoare dezechilibre în relaţia cu orchestra, remediate însă eficient de dirijorul
care a condus cu o gestică adaptată unei astfel de muzici, prioritară.
Coriştii, îmbrăcaţi în negru
(ca şi instrumentiştii), au fost amplasaţi în lojele ce încadrează scena (amintind
poate corul antic). Soliştii au intrat doar pentru a-şi expune ariile-monolog sau
replicile frânte, retrăgându-se apoi discret, purtând veşminte ce sugerau cumva
plasarea şi rolul lor în curgerea acţiunii. Tenorul Marius-Vlad Budoiu, interpretul
lui Oedipus, a apărut iniţial în cămaşă roşie, combinată apoi cu negru, mezzosoprana
Sidonia Nica a purtat o elegantă rochie grena, basul Marius Boloş a avut, în Tiresias,
costum negru, baritonul Valentin Vasiliu, în rolul Creon, cămaşă neagră, iar pentru
Mesager o cămaşă albă amintind poate de portul nostru popular, asemeni tenorului
Ionuţ Popescu în Păstor.
Şi pentru că se cântă în
limba latină, Vladimir Deveselu a asigurat prezentarea secvenţelor esenţiale, în
postura Naratorului, evident în limba română, îmbrăcat la rândul său în negru. O
modalitate inspirată de a contura personajele şi de a puncta, printr-o minimă mişcare
scenică, situaţii şi înfruntări cuprinse în drama inspirată de Sofocle, tratată
mai aproape de oratoriu, pentru că atitudinea eroilor este statică, adesea statuară,
exprimându-şi trăirile şi reacţiile în special prin frazele şi inflexiunile vocale.
Sub acest aspect, Marius Budoiu a parcurs primul act cu intensităţi impetuoase,
eroice, permanent în forte, pentru ca apoi să nuanţeze şi aproape să şoptească ultimele
replici, subliniind astfel revelaţia şi suferinţa lui Oedipus.
Dacă ariile rezervate Iocastei
sau lui Tiresias au fost lineare, destul de monocrom expuse, mai ales în forte,
Sidonia Nica fiind acoperită frecvent de intensitatea alămurilor şi cu unele stridenţe
în acut, Creon a trebuit să fie dur, ceea ce a convenit modului agresiv de a cânta
al lui Valentin Vasiliu, solist care ar fi trebuit să aducă în Mesager un contrast
obligatoriu, prin sonuri mai calde, narative. S-a menţinut însă pe coordonatele
incisive ce-l caracterizează (şi totuşi pierdut destul de frecvent în amploarea
orchestrală), deşi textul spune clar că este speriat-îngrozit şi abia poate să vorbească.
Din fericire, tenorul Ionuţ Popescu a etalat, în scurta intervenţie a Păstorului,
un glas cald, frumos condus, adecvat textului şi liniei vocale. Iar Naratorul a
rostit povestea cu o dicţie clară, subliniată, menită să păstreze detaşarea sa faţă
de evenimentele pe care le anticipează cu tonul neutru al celui ce doar expune.
A fost o oră de muzică intensă,
ce a reuşit să transmită emoţii reale, cu trăiri paroxistice susţinute de intensităţi
orchestrale şi corale excesive, într-o derulare fluentă, pusă la punct şi coordonată
eficient, într-o lucrare nouă în repertoriul ansamblului. Aşa cum a sunat, se pare
că „filarmoniştii“ au fost cuceriţi de acel teritoriu cu totul altfel, realizând
o interpretare pe bună dreptate aplaudată şi chiar ovaţionată de public. Public
care, iniţial destul de rezervat, a avut revelaţia unei partituri captivante – dramatică,
tensionată, cu accente expresioniste şi o ţesătură adesea surprinzătoare –, definitorie
pentru compozitorul care a declanşat adevărate uragane tocmai prin noutatea adusă
în muzica începutului de secol XX.
