Prin intermediul lucrărilor prezentate în expoziţie, artistele Andrea Éva Szőcs (Ungaria) și Georgiana Cozma (România) și-au propus să exploreze ideea traumelor pe care le suferim pe parcursul vieţii. Sunt explorate și modul în care ne raportăm la ele, dar și felul în care încercăm să le depășim. Pe un fundal alb imaculat, care ne introduce mental în atmosfera aseptică a unei săli de operaţie, ne întâlnim cu fragmente din noi.

Sunt, literalmente, părţi de corp uman, realizate de Georgiana Cozma din porţelan de Limoges, presărate printre pietrele care marchează parcă o cărare. Ele ne duc cu gândul la fărâmele de suflet pe care fiecare dintre noi le-a lăsat în urmă cu fiecare luptă, pierdere și sacrificiu pe care le-am întâlnit de-a lungul vieţii.

Întâlniri tulburătoare

Aceste pierderi ne-au remodelat, iar reîntâlnirea cu ele, contactul vizual cu aceste segmente care, într-un fel, ne reprezintă, poate să fie extrem de tulburător. Dispunerea cu aspect de cărare este, la rândul său, generatoare de neliniște. Nu știm dacă ar trebui să călcăm pe aceste fragmente, încălcând limita lucrării de artă, dar transformând interacţiunea cu ea în ceva mai personal și direct, sau dacă trebuie să păstrăm distanţa. Să rămânem simpli spectatori, care urmăresc totul cu detașare, de pe margine.

Dincolo de cărare, speranţa revine, căci pătrundem într-o pădure de cale albe, ușor împestriţate cu roșu, care străjuiesc atât unul din pereţii galeriei, cât și zona de fundal. Putem să ne strecurăm printre ele, deși riscăm să ne ciocnim, la propriu, de floarea de porţelan care atârnă, ca o liană, din tavan.

Intersecţii din viaţă

De cealaltă parte a galeriei ne așteaptă creaţiile ceramistei Andrea Éva Szőcs, care continuă ideea de drum, de traseu, dar și de intersecţii pe care le întâlnim în viaţă. Prima instalaţie, montată tot pe pardoseală, este în același timp un drum parcurs, bătătorit (piesele instalaţiei sunt ușor tocite), dar și o graniţă dincolo de care privitorul decide dacă vrea sau nu să se aventureze. 

În completarea acesteia, pe pereţi – scoase în evidenţă de un iluminat special, care accentuează senzaţia de stranietate a albului proiectat pe alb – sunt prezentate lucrări care seamănă cumva cu milieurile de pe vremuri ale bunicilor. Dar ele ne duc cu gândul și la imagini microscopice, de structuri celulare aglomerate, care alcătuiesc un ţesut/o ţesătură. Aceasta pare solidă, dar, în același timp, este de o fragilitate emoţionantă.

Deși expoziţia a mai fost prezentată publicului și în alte spaţii, în ţară, ea este de fiecare dată o surpriză. Elementul de noutate este dat de modul în care curatoarea Ana Negoiţă a reușit să adapteze amplasarea fiecărei piese la spaţiul disponibil din galeria aleasă, element ce este o sursă suplimentară de reflecţie și de emoţie.