Acasă » ACTUALITATE » Interviuri
Desecretizarea lucrurilor stânjenitoare în tratamentul ticurilor
Dr. Mariana MINEA
vineri, 26 iunie 2015
Avem nevoie de mai multe studii în domeniul
ticurilor şi sindromului Tourette, este de părere Davide Martino (foto)
de la Kings College Hospital din Marea Britanie şi co-fondator al societăţii
europene pentru studiul sindromului Tourette. Martino pune accentul pe importanţa
evaluării comorbidităţilor acestor pacienţi, pentru o bună adaptare a
tratamentului. Iar în acest tratament trebuie să intre obligatoriu
psihoterapia, cu o accesibilitate redusă şi în Marea Britanie.
Unul dintre lucrurile care se cunosc despre
sindromul Tourette este că 60% din persoanele afectate suferă de tulburare
hiperkinetică cu deficit de atenţie. Asocierea este mai frecventă în rândul
copiilor de sex masculin şi se corelează, la rândul ei, cu o creştere a ratei
mortalităţii. Din punct de vedere etiopatologic, studii recente indică o
activare inflamatorie mediată imun la nivelul microgliilor.
– Care sunt comorbidităţile subevaluate
la pacienţii cu ticuri şi sindrom Tourette?
– Vorbim despre ADHD, tulburare
obsesiv-compulsivă, impulsivitate, anxietate, depresie, tulburări de somn, cu
tulburări de dispoziţie şi de menţinere a controlului. Aceste comorbidităţi nu
sunt evidente dacă te concentrezi doar asupra ticurilor. Dar ele pot fi
principalul motiv pentru care o persoană are această tulburare de comportament
motor.
– Şi ele presupun tratamente diferite?
– Beneficiază de tratamente
diferite, da, atât medicamentoase, cât şi psihoterapie. Cel mai important este
să informezi pacientul despre aceste probleme. Ce vreau să spun este că
ticurile sunt evidente. Sunt adeseori o sursă de stânjeneală, dar chiar dacă se
atenuează atunci când pacientul se prezintă la medic, ele pot fi observate. Însă
compulsiile sau ruminaţiile nu pot fi observate şi pacientul nu ţi le spune.
Trebuie să le scoţi la suprafaţă. Şi poate că ele sunt o problemă pentru
pacient. Poate că nu le realizează, poate că se jenează să vorbească despre
ele, pentru că pare caraghios că pierzi atât de mult timp aranjându-ţi camera
sau verificând aragazul la fiecare câteva minute. Oamenilor nu le place să
vorbească despre asta, pentru că ştiu că e o problemă de sănătate mintală. Mai
degrabă îţi vor spune că sunt un pic deprimaţi, dar nu îţi vor spune cele mai
stânjenitoare lucruri. Şi uneori cele mai stânjenitoare lucruri sunt cele care
le pun cele mai mari probleme în viaţă.
– Cum are loc terapia comportamentală
pentru ticuri – în cadrul unor echipe multidisciplinare sau pacienţii trebuie
să caute un psiholog?
– Aceasta este o problemă, şi nu
numai în Marea Britanie, peste tot, inclusiv în Statele Unite. Pe de o parte,
tratamentele pentru ticuri sunt relativ noi şi nu toţi specialiştii în terapie
comportamentală ştiu ce trebuie să facă la acest capitol. Ceea ce fac eu – fac
primele două şedinţe cu pacientul, în orele din afara programului, din proprie
iniţiativă. Timp de 30–40 de minute, trecem împreună printr-o listă de ticuri,
vorbim despre ele, îl întreb pe pacient care sunt cele mai neplăcute ticuri
pentru el şi începem să lucrăm cu ele. Dezvoltăm, de exemplu, mişcări care
concurează cu ticurile. Dacă pacientul îşi mişcă brusc capul spre lateral, îi
spun că atunci când simte pulsiunea de a face asta – pentru că există aceste
senzaţii premonitorii – să îşi contracte muşchii gâtului şi să menţină capul
drept. Nimeni n-o să observe că îşi contractă voluntar muşchii gâtului, este
mult mai puţin vizibil decât ticul în sine. Dacă se antrenează să facă asta şi
îi intră în obişnuinţă, atunci, în timp, va avea mai puţine ticuri şi va învăţa
să reziste pulsiunii. Nu îi pot trata timp de săptămâni, pentru că nu sunt
specialist în terapie comportamentală, nu am expertiza, şi nici timpul necesar,
dar pot iniţia o terapie, pot oferi un punct de plecare – asta poţi să faci, de
ce nu încerci şi să vedem cum funcţionează. Mulţi colegi de-ai mei procedează aşa,
neurologi şi psihiatri, pentru că nu avem resurse.
– Deci nu îi trimiteţi la psiholog.
– Ba da şi aşa ar trebui procedat.
Numai că, şi aici intervine al doilea aspect, listele de aşteptare pentru a
intra la psiholog sunt lungi, de şapte luni, uneori de nouă luni, poate dura şi
un an până când pacientul ajunge la psiholog. Iar tratamentul psihologic
trebuie finanţat de comisiile de sănătate şi uneori acest lucru nu se întâmplă.
Şi astfel pacienţii nu au acces la tratament. Putem obţine rezultate mai bune şi
într-un mod rapid, în câteva zile, decât să le cer să aştepte Dumnezeu ştie
cât.
