Dr. Mihaela Damian nu e
sigură ce a făcut-o să aleagă pneumologia după examenul de rezidențiat. Până în
pragul repartiției, avusese în minte pediatria.
Avea medie bună și posturi ar
fi fost destule. Dar ceva a făcut-o să spună din prima și cu hotărâre că vrea
pneumologie. Așa a fost să fie, crede acum.
De când a devenit specialist, acum
șase ani și jumătate, lucrează la dispensarul TBC din Constanța.
– Unde ați făcut
rezidențiatul?
– O parte din stagii le-am făcut chiar în
Constanța. Un an de rezidențiat l-am făcut în București, la Institutul de
Pneumoftiziologie „Marius Nasta“. Am făcut acolo ramurile de explorări
funcționale, de bronhologie. Am făcut naveta săptămânal Constanța–București. A
fost foarte obositor, mai ales că aveam și copil mic. Am fost nevoită să o las
acasă cu părinții. Au fost multe sacrificii, dar a meritat. Nu aș schimba pe
nimic. În momentul acela însă eram foarte frustrată că trebuie să fac toate
acele sacrificii, că aveam foarte multe cheltuieli: chiria în București,
drumurile, iar banii erau foarte puțin. Dar uitându-mă în urmă acum, nu regret,
pentru că am văzut foarte multe lucruri pe care aici, chiar dacă le aveam și le
suspicionam ca diagnostic, nu le puteam face confirmarea clinică și
paraclinică. În plus, am legat multe prietenii frumoase și durabile cu colegii
din București cu care mă consult și mă ajut în continuare. Trimitem țintit
pacienții pentru investigații, știm către cine merg.
– La dispensar vedeți doar
cazuri de tuberculoză (TB)?
– Când un pacient îți vine cu probleme
respiratorii, nu poți să știi de la început că are TB sau nu. Urmărim pacienții
aflați sub tratament de TB și monitorizăm anchetele epidemiologice și tot ceea
ce implică toate acestea pentru diagnosticarea tuberculozei, dar când un
pacient vine cu o tulburare respiratorie, cu tuse de peste trei sau șase
săptămâni, se ridică automat și suspiciunea de tuberculoză. Dar după ce îi faci
investigații, de multe ori poți să constați că nu are de fapt tuberculoză și
are alte boli pulmonare care necesită investigații. Principala patologie care
ne consumă activitatea e TB. Dar pacientul poate să fie trimis de medicul de
familie doar ca suspect TB. Până nu îl consulți, nu îi faci o radiografie și
investigațiile specifice, nu poți să știi dacă are TB.
– Tratați și cazuri de
tuberculoză multidrog-rezistentă (TB-MDR)?
– Avem și cazuri de TB-MDR. De obicei,
aceste cazuri sunt în primul rând adresate comisiei de TB-MDR de la București,
la care suntem arondați, iar schemele terapeutice le stabilim împreună cu
această comisie. Monitorizarea o facem aici și o transmitem colegilor de-acolo.
Iar pacienții pe care reușim să îi convingem, pentru că de multe ori ne lovim
de rezistența pacienților de a se interna pentru o perioadă mai lungă într-un
spital, sunt internați pentru începerea tratamentului la București, la
Institutul „Marius Nasta“, secția de TB-MDR, și ulterior sunt monitorizați după
externare, în dispensar. Pentru partea de diagnostic este nevoie de examenul de
spută. Dacă avem o suspiciune de tuberculoză, pacientul este îndrumat pentru
internare și instituirea tratamentului, indiferent că e TB-MDR. Nu ai cum
diagnostica doar după o imagine radiologică. De obicei îi trimitem pentru
internare tocmai pentru a scădea riscul de contagiozitate, pentru a se face
analizele cât mai rapid, nu să plimbăm pacientul pe drumuri, prin mijloacele de
transport în comun. Așa că, mai mult la spital se diagnostichează. Și dacă se
confirmă că e MDR se îndrumă pacientul spre centrul din București. Schema
terapeutică începe în spital, cu acordul comisiei și cu prezentarea la comisia
de TB-MDR a institutului. Tot ce înseamnă tratament apoi, fiindcă tratamentul
este de lungă durată, între 18 și 24 de luni, depinde de caz, monitorizarea se
face în ambulatoriu.
– Cât de greu e să obțineți
complianța terapeutică?
– Este puțin mai greu la pacienții cu
tuberculoză multidrog-rezistentă decât la celelalte forme. Este un tratament de
foarte lungă durată. Un asemenea diagnostic le cam dă viața peste cap
pacienților, dar cu răbdare, discuții, înțelegerea și acceptarea medicației și
a posibilelor reacții adverse și cu tratarea imediată a posibilelor reacții
adverse, sau măcar încercarea de a se reduce simptomatologia, mulțumesc lui
Dumnezeu, eu până în momentul de față, am avut complianță bună la tratament,
iar cazurile pe care le-am avut până acum în tratament sunt vindecate complet.
Avem și psiholog în cadrul programului de tuberculoză, iar când avem cazuri mai
dificile atât eu, cât și colegii mei apelăm la consilierea psihologică.
– Ce fel de probleme întâmpină
pacienții?
– Ca toată lumea: probleme familiale, de
anturaj, izolare socială. Pacienții se simt izgoniți, dați la o parte, se tem
de reintegrarea socială la terminarea tratamentului, condițiile financiare de
cele mai multe ori lasă de dorit. Nu toată lumea lucrează cu carte de muncă,
așa încât unii dintre pacienți se trezesc că sunt dați afară sau nu au toate
contribuțiile plătite cum trebuia de către angajator. Lucruri de zi cu zi cu
care se întâlnesc cei mai mulți români. Medicația pentru tuberculoză este, în
teorie, gratuită. Dar dacă pacientul are și alte comorbidități și alte
afecțiuni și nu este asigurat, nu poate beneficia de medicație gratuită pentru
acelea. Sau nu toate se încadrează la rețete gratuite sau compensate. Nu toate
medicamentele intră pe lista de compensate. Iar acești pacienți, luând
tratament pe o perioadă foarte lungă, pot să dezvolte și gastrite, și sindrom
de colon iritabil, pot să aibă mai multe probleme, pe care una e să le tratezi
șapte zile și alta e să le tratezi luni de zile. De-aici poate și complianța
mai scăzută.
– Cum colaborați cu direcția
de asistență socială?
– Sunt persoane venite din toată țara în
Constanța fără vize legale de muncă, fără vize de ședere, oameni fără un
domiciliu, pe care este foarte greu să îi găsești la adresa pe care o declară o
dată, a doua oară nu mai stau acolo. Neavând un domiciliu nici măcar
provizoriu, nu pot să beneficieze, dacă ar fi cazul, de dreptul la pensionare.
Pentru că nu poți să faci pe teritoriul unui alt județ pensionarea unui pacient
care a muncit la Tulcea, Buzău etc. Sunt aspecte de natură juridică. Îi mai
îndrumăm, prin asistența socială, către centre de asistență, unde mai primesc
hrană sau ajutor, dar nu se rezolvă problema în totalitate, nu sunt centre de
dormit...sau cel puțin nu sunt cât ar fi nevoie. Și mulți dintre pacienți
refuză și spitalizările prelungite, asta este problema. Dacă ei sunt fără casă,
dar locuiesc într-o baracă, dacă sunt internați o perioadă mai lungă, le e
teamă că atunci când se vor externa, nu-și vor mai găsi baraca. Așadar refuză
să-și părăsească acel adăpost micuț în favoarea a ceva mai bun, dar pentru o
perioadă limitată. Și atunci ne izbim câteodată de refuzul lor de a accepta
spitalizări – acolo au cazare, au mâncare, dar la fel, doar pe perioada
tratamentului.
.jpg)
