Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Lecţii de viaţă

Viața Medicală
Dr. Maria DRAGOTĂ miercuri, 6 februarie 2013

Ajuns în Canada, în urmă cu decenii, un inginer român a descoperit pasiunea pentru neurofiziologie, care l-a condus în timp la cercetări şi descoperiri de notorietate în domeniu. Un nume cu „greutate“ în prestigioasa familie mondială a neurofiziologilor, prof. dr. Florin Amzică devoalează, în interviul realizat de dr. Maria Dragotă, cele mai recente preocupări ale sale în domeniul ştiinţific şi nu numai.

Absolvent al Institutului Politehnic Bucureşti (Informatică şi automatizări), cu doctorat în neurobiologie şi postdoctorat în neurofiziologie, la Universitatea Laval (Québec, Canada), prof. dr. Florin Amzică este în prezent profesor agregat la Facultatea de Medicină Dentară şi, totodată, directorul Laboratorului de neurofiziologia somnului şi a stărilor de conştienţă alterată, de la Université de Montréal. Este recunoscut ca o autoritate în neurofiziologie, la nivel mondial, printre domeniile sale de interes numărându-se: mecanismele celulare ale comei, dialogul neuroni–celule gliale, mecanismele anesteziei, efectele implantării şi stimulării electrice profunde la pacienţii cu parkinson. Este autor sau coautor a zeci de articole, publicate în reviste ştiinţifice prestigioase.
Cunoscut cititorilor noştri şi din relatările de la reuniunile de neurologie şi neurofiziologie clinică organizate în România, la care a susţinut prezentări şi cursuri, cu noutăţi de ultimă oră din domeniu, prof. dr. Florin Amzică a răspuns şi de această dată cu amabilitate invitaţiei de a ne împărtăşi preocupările sale ştiinţifice şi… muzicale actuale.

 

  Domnule profesor, sunteţi întotdeauna aproape de România: răspundeţi cu amabilitate tuturor solicitărilor din ţară, sunteţi prezent la manifestările ştiinţifice organizate de Societatea de Neurofiziologie Electrodiagnostică din România (ASNER), dar şi desfăşuraţi cercetări alături de neurofiziologi de la noi…
     – La acestea aş adăuga şi că mi-am mărit „datoriile“ faţă de „Viaţa medicală“: am participat la noi concerte cu Orchestra Mondială a Medicilor, în Africa de Sud şi Germania, şi n-am făcut „darea de seamă“ de rigoare. Pe partea de neurofiziologie, am fost invitat la conferinţa naţională iar, mai înainte, lucrurile s-au rotunjit foarte frumos şi au evoluat neaşteptat de bine, cu ceva la care ne gândeam de multă vreme. Este vorba despre atelierul practic de înregistrări EEG de somn, unde sala a fost plină, oamenii interesaţi, complexele şi timidităţile au căzut, s-au purtat discuţii superbe; a fost o realizare.

Problemele de somn, frecvente şi serioase

     Care este utilitatea acestei metode?
    – Evident, ca orice procedură, poate merge pe o cale de cercetare şi pe una clinică. La atelier, erau clinicieni pregătiţi să lucreze de rutină, ne-am concentrat pe partea practică, dar am prezentat şi rezultate de ultimă oră în ce priveşte cercetarea. Participanţii au putut să înveţe cum se fac aceste înregistrări, utilitatea lor depinde de nivelul la care ajunge sistemul sanitar. Sunt investigaţii compensate în ţările din Occident, somnologia şi polisomnografia sunt lucruri câştigate, patologiile legate de somn fiind cunoscute ca probleme de sine stătătoare în marea familie a ştiinţelor neurologice. Dar implicaţiile merg mult dincolo de neurologie, chiar în viaţa de zi cu zi, în activitatea profesională, iar ministerele din ţările respective sunt foarte preocupate, deoarece ştiu că, în momentul în care se reglează problemele de somn, scad numărul de accidente şi indisponibilităţile, creşte randamentul persoanelor la locul de muncă. Angajaţi sau patroni, toţi au interes să funcţioneze la maximum; societatea – să aibă şoferi cu reflexe bune pe şosele şi aşa mai departe. Nu degeaba somnul reprezintă o treime din viaţa noastră, deci e o activitate necesară şi, când nu se desfăşoară în cele mai bune condiţii, plătim un preţ, pe cel al celorlalte două treimi de viaţă. Dacă se înţeleg aceste lucruri relativ simple, sistemul sanitar nu poate să le neglijeze. Populaţia trebuie şi ea sensibilizată, pentru că de multe ori trenezi o boală, ea face parte din relele care ne modulează viaţa, de care nu prea ne dăm seama; dacă suntem mai puţin cultivaţi pe partea medicală, tindem să ne panicăm doar când apare o criză. Într-o societate mai evoluată, tragi semnalul de alarmă când scade cu puţin calitatea vieţii, iar somnul este în această categorie.
   Ce tipuri de cercetări se fac privind fenomenele din timpul somnului?
   – Evident, cercetarea se desfăşoară pe multe niveluri: macro, al înţelegerii EEG, la nivel celular, la nivel molecular; eforturile investite în elucidarea diferitelor aspecte fiziologice şi fiziopatologice sunt semnificative, în toată lumea există societăţi naţionale, internaţionale de somn, există reviste, cel puţin două bine cotate în domeniul somnului. Din păcate, în România, la Bucureşti este doar o unitate de înregistrare a somnului, dar care înţeleg că este folosită la alte funcţii acum, mai e unitatea profesorului Angelo Bulboacă, la Cluj-Napoca, dar, în mod normal, ar trebui să existe în fiecare oraş cel puţin un laborator de somnologie, un loc în care oamenii să fie trimişi pentru înregistrare şi pentru punerea unui diagnostic, dacă au probleme de somn. Dacă s-ar face o statistică, s-ar afla că aceste probleme sunt extrem de frecvente şi serioase, însă lumea, ştiind că n-are cui să se adreseze şi de unde să înceapă investigaţia, le aruncă într-un sertar şi trăieşte cu ele.
     Sunteţi preocupat de mult timp de somnologie
     – Am avut şansa să lucrez ani buni în cercetarea somnului, de unde vin şi o serie de invitaţii şi recunoaşteri în lume. Am fost introdus în acest domeniu de distinsul cercetător român Mircea Steriade, o somitate mondială recunoscută în domeniul somnului, probabil omul care a adus cele mai multe contribuţii la acest domeniu, şi asta a creat un bun început, a deschis nişte porţi şi am putut să aprofundez domeniul şi să aduc ideile şi contribuţia mea. La început am lucrat sub supervizarea, apoi în compania sa, apoi pe cont propriu. E un subiect care mi-a rămas aproape, deşi în ultima vreme m-am ocupat mai puţin de somn, văd că experienţa pe care am dobândit-o este încă utilă, mai ales în condiţiile în care poţi s-o iei practic de la zero şi să montezi laboratoare. Să sperăm că va deveni o tradiţie necesară în România.
     Rezultatele nu au întârziat să apară…
   – Da, le-am amintit, cu alte prilejuri. Au venit din primul an în care am început să lucrez cu profesorul Steriade: descoperiri, una după alta, articole, câteva zeci publicate în acei ani. Rezultatele noastre au fost în special în sectorul descoperirii mecanismelor celulare care generează undele şi comportamentul creierului în timpul somnului. Deci acele pattern-uri sau forme de undă care apar şi creează diversele oscilaţii, undele delta, beta, alfa, cele legate în mod intim de generarea somnului. Noi am reuşit să descoperim, să descriem mecanismele celulare şi să explicăm cum e formată electroencefalograma, din aceste activităţi. Ştiind cum lucrează celulele, am învăţat şi ce se întâmplă în câteva situaţii când nu funcţionează normal, deci am avut contribuţii şi în domeniul patologiei. În ce mă priveşte, am fost în mod constant interesat de aplicabilitatea acestor cercetări, care, evident, s-au făcut la nivel animal, de validarea lor la nivel uman şi găsirea unor semnificaţii chimice. Şi aici lucrurile au mers şi continuă să meargă foarte bine şi, iată, sunt capabil să-i ajut pe colegii din ţară cu cunoştinţele acumulate fie în laborator la mine, fie din literatură.

Public doar lucrurile pe care le consider esenţiale

     La ce proiecte lucraţi?
    – Vedeţi, eu am început oarecum forţat, prin colaborarea cu profesorul Steriade, să mă ocup de somn, pe urmă am evoluat către altă stare a creierului, starea de veghe, studiind-o la nivel fiziologic, ajungând la limita acestor stări fiziologice şi debordând puţin pe partea patologică; evident, am început să fiu interesat de epilepsie, starea de comă, interese care au venit, s-au dus, pentru că ne jucam în jurul frontierelor. În ultima vreme, am decis să mă dedic mai mult stării de comă şi continui să fiu interesat, deoarece am constatat că sunt foarte puţine lucruri cu adevărat cunoscute sau sunt foarte multe lucruri cunoscute rău. E simplu de înţeles de ce sunt necunoscute sau de ce sunt cunoscute greşit şi atunci simt că e foarte mult de lucru şi că pot spune destul de multe. Avem câteva mici descoperiri, legate de existenţa unor stări comatoase mai profunde decât cele care erau cunoscute până acum câţiva ani şi de faptul că EEG există sau poate să existe dincolo de linia izoelectrică, cu alte cuvinte nu e obligatoriu ca un creier să moară când ajunge în stadiul electroencefalografic de linie izoelectrică. Odată ce lucrurile astea sunt descoperite, vezi puse în lumină mecanismele celulare care creează această nouă stare. Cu o colaborare extrem de plăcută şi fructuoasă pe care o am cu dr. Bogdan Florea, de la Cluj, am reuşit să îmbinăm cercetarea fundamentală cu cea clinică şi să descoperim în cazuistica comatoasă echivalentul a ceea ce iniţial descoperisem la nivel de animal; acum vrem să realizăm o publicaţie semnificativă în acest sens. Un alt proiect actual: modul în care anestezia ne poate modifica expresia genetică. Există rapoarte convergente referitoare la un risc crescut de a dezvolta anumite patologii neurodegenerative la persoanele care au fost supuse unor operaţii sub anestezie profundă şi prelungită. Nu s-a stabilit o relaţie cauză-efect, dar semne de întrebare au apărut.
     Ce aţi publicat în ultima vreme?
     – Sunt foarte solicitat să fac articole de revistă, recenzii, capitole de cărţi. Sunt mândru şi bucuros că am fost solicitat pentru un capitol în cartea probabil cea mai recunoscută în domeniul electroencefalografiei, editată de profesorul Fernando Lopes da Silva, la Amsterdam. Sunt într-o perioadă în care vreau să public mai puţin, poate dintr-o reacţie la această „beţie“ de publicaţii, care uneori sunt fără sens. În ultima vreme, în literatură, apar tot felul de lucruri, e o inflaţie de date, dintre care se vede clar că multe nu sunt semnificative – unele nici măcar utile – sau ratează complet ţinta pentru care sunt scrise; este o atitudine pe care o consider nesănătoasă şi mi se pare că pe undeva va diminua impactul ştiinţei, prin diluare. E foarte greu să te descurci în literatură şi să ghiceşti care sunt articolele semnificative, iar pentru persoanele care nu trăiesc în mediul cercetării, deci clinicienii, care caută informaţie în literatură, e extrem de greu să găsească articolele pertinente, pentru că sunt pur şi simplu înecaţi în această informaţie. E foarte greu să-ţi formezi un spirit critic dacă n-ai o educaţie care să-ţi permită să citeşti articolele în mod critic. Unul pune mâna pe un articol şi pleacă pe o idee greşită sau adevărată, dar spusă de cineva, colegul de la uşa de alături, printr-un mecanism aş zice aproape Google-dependent, dă peste un articol care spune contrariul şi nu ne înţelegem, nu-i niciun fel de progres. Încerc să public doar lucrurile pe care le consider eu esenţiale. Evident, cei care mă citesc nu-şi dau seama de acest lucru şi nici nu e scopul meu să-i trezesc la această realitate, dar este alegerea mea.

Experienţe africane de neuitat

     Activitatea muzicală vă aduce bucurii la fel de mari. Ce s-a  mai întâmplat în ultimul timp?
  – Noutăţile sunt variaţiuni pe teme deja cunoscute. Continui activitatea cu Orchestra Medicilor, la Montréal, care e supapa de refulare săptămânală, când avem repetiţii. Marea pasiune e participarea la Orchestra Mondială a Medicilor, cu care am fost în diferite locuri, despre care cititorii „Vieţii medicale“ au aflat, la mo­mentul respectiv. Un concert despre care n-am apucat să scriu a fost în Africa de Sud, de fapt o serie de trei concerte absolut superbe. Gazdele au fost extrem de primitoare şi de bine organizate şi a mers totul ca pe roate, dar acesta a fost un aspect secundar. Cel mai important a fost că ne-am dus acolo pentru o cauză. Ca totdeauna, concertele noastre sunt de binefacere, banii care se adună sunt daţi unei cauze locale, acum era ajutarea bolnavilor de SIDA, probabil principala problemă de să­nătate în Africa de Sud, incidenţa fiind foarte mare. Noi ne plătim deplasările, cum probabil ştiţi, acum o parte din organizare a fost suportată de Fundaţia Hugo Tempelman. A fost un medic olandez care a avut o moştenire semnificativă, 500.000 de euro, a creat o fundaţie, a plecat în Africa de Sud şi a construit un spital într-un sat pierdut din brusă; în jurul spitalului, a început să construiască o suprastructură şi să atragă oameni, care au venit să lucreze, s-au adunat bolnavii; este un spital pentru îngrijirea pacienţilor cu SIDA şi a celor cu tuberculoză. În plus, fundaţia se ocupă şi de orfani, copiii ai căror părinţi decedează de SIDA, îi educă din multe puncte de vedere, are grijă ca ei să meargă la şcoală, să facă prevenţia HIV. Educaţia se face la şcoală, dar şi în afara ei, prin activităţi în special muzicale, li se furnizează instructori, au un cor. Ideea organizării turneului s-a făcut în jurul a două piese compuse special pentru acest eveniment, din care una era pentru corul acelor copii – din satul Ndlovu – şi orchestră, apoi am cântat şi Simfonia 9 de Schubert şi a mai fost o piesă compusă de un sud-african. Când ne pregăteam cu repetiţiile, fiind deja în Africa de Sud, ne-a venit ideea să-i lăsăm pe copii să cânte piese tradiţionale, acompaniaţi de noi. Dirijorul lor a aranjat melodiile pentru orchestră şi a fost o fericire fiecare concert, din care unul l-am susţinut chiar în Ndlovu. Acolo, Fundaţia Hugo Tempelman a construit un amfiteatru multifuncţional – pentru teatru, film, cu scenă, cu locuri, semiacoperit, şi, din câte ni s-a spus, am fost prima orchestră simfonică pe care ei au văzut-o. Am avut o primire extraordinară, îmi lipsesc cuvintele.
     Aşadar, o experienţă deosebită…
     – Dacă mi-ar fi povestit cineva, înainte să ajung acolo, aş fi raportat la experienţele precedente… Or, a fost dincolo de orice experienţă pe care un european şi-o poate imagina. Concertul se întâmplă pentru noi la colţul străzii, acolo, pentru ei, persoane de toate vârstele, era prima oară. Pe de altă parte, la ei, ospitalitatea este cel mai puţin alterată din lumea asta. Oameni care trăiesc în natură, liber, sunt săraci material, din punctul nostru de vedere, cum probabil am uitat că poate fi cineva, în schimb, spiritual, în sens nativ, neşlefuit, extrem de bogaţi. Eram noi, o sută de oameni, în acel sat în care poate erau o mie de suflete, cu ce mai veniseră din jur. Mă uitam la noi, fericiţi că eram bine primiţi şi într-o situaţie favorabilă, dar pe feţele noastre se vedeau tensiuni, stresuri pe care le aduceam din lumea noastră; şi localnicii, care stăteau în case de chirpici, uneori fără uşă sau fără geam, iradiau o fericire spontană, ne-au facilitat un raport direct şi deschis cu ei, de care noi nu mai suntem capabili, oricât am fi de educaţi. Sau poate cu cât suntem mai educaţi, cu atât pierdem mai mult. Oamenii adunaţi să ne primească, copiii care în timpul orelor pe care le-am petrecut cu ei, la repetiţii, s-au ataşat de noi, ne îmbrăţişau şi ne căutau, veneau să vorbească cu noi, să ne zâmbească, şi ne mulţumeau tot timpul că am mers la ei, că le permitem să aibă un contact cu noi. Totul a fost o experienţă absolut extraordinară, de la care am învăţat enorm de mult şi care pune viaţa noastră cotidiană într-o cu totul altă perspectivă. Fusesem în China, am crezut că este la polul opus al civilizaţiei occidentale şi poate că este, dar diferenţa între noi şi chinezi e nimic comparativ cu cea pe care am constatat-o în această experienţă minunată, extrem de emoţionantă, în Africa de Sud. Probabil că, din toate experienţele cu Orchestra Mondială a Medicilor, a fost cea care ne-a dat conştiinţa că într-adevăr activitatea noastră poate să facă o diferenţă şi înseamnă ceva nu numai pentru cei pentru care o facem, ci şi pentru noi, avem un retur, iar asta e nepreţuit. S-a adunat tot satul, ne-a primit, a venit la concert, amfiteatrul a fost arhiplin. Cântam muzică simfonică, ei o simţeau, s-au ridicat în picioare, au început să danseze, erau veseli, fericiţi. După ce s-a terminat concertul, ne-au invitat la masă şi nu ştiam exact la ce să ne aşteptăm. Masa a însemnat că, în timp ce noi repetam, toate femeile din sat au gătit lângă sat, la comun, în nişte ceaune mari. Fiecare familie a venit cu ceaunul şi au gătit pentru toţi, toată ziua, seara n-am mâncat numai noi, ci toată lumea, a fost masă în comun. Erau cozi la ceaune, fiecare trecea, îşi umplea farfuria şi apoi mânca şi stătea de vorbă; era întâlnirea şi socializarea cu satul. Un lucru care m-a impresionat, am văzut copii care luau mâncare şi plecau cu ea acasă, apoi reveneau. Am întrebat pe cineva şi mi-a spus că are un frate mai mic care n-a putut să vină şi i-a dus şi lui mâncare. Am primit lecţii de viaţă cu carul.
     Concerte viitoare?
    – Da, în general sunt planificate cu ani înainte. Anul acesta vom merge în Austria şi Chile. În 2014, se vorbeşte de Canada şi ar trebui să fiu implicat în această organizare, dar încă lucrurile nu sunt fixate. Eu încerc să organizez în România, am avut câteva ecouri foarte favorabile din partea unor oameni care au înţeles oportunitatea. Suntem în faza iniţială, când se va stabili, vom vorbi în termeni de timp şi loc.

Entuziasm moderat

     Se conturează proiecte de colaborare?
    – Vin de fiecare dată în România cu inima deschisă şi cu dorinţa de a împărtăşi din ce ştiu eu. Nu de a da lecţii, de a-i învăţa pe alţii, din schimburi cred că se învaţă mai mult, învăţ şi eu când vin aici. Mă gândesc la o înfrăţire de universităţi, dar pare să fie un moment critic. Încercările mele s-au lovit, cu o excepţie, de un zid de indiferenţă, pe de o parte. Pe de altă parte, universitatea la care activez şi-a „răcit“ entuziasmul din cauza unor semne de fraudă în obţinerea titlurilor universitare în România; există îndoieli asupra integrităţii anumitor universităţi sau sectoare de activitate din unele universităţi, legate de diplome, plagiate etc. Nu pot să-mi angajez deocamdată universitatea într-o acţiune riscantă, care poate dăuna renumelui ei. E bine să se înţeleagă că astfel de situaţii sunt dăunătoare, o bună colaborare, înţelegere între doi parteneri se bazează în primul rând pe încredere şi respect reciproc. Când încrederea e zdruncinată cât de puţin, toţi cei care vor să investească bani sau sentimente sau muncă se retrag şi se uită spre parteneri fiabili.
     Care sunt direcţiile de cercetare pe care mergeţi?
     – O direcţie care mi-e foarte dragă, în care sunt implicat, e cea a stimulării cerebrale profunde, cu din ce în ce mai multe aplicaţii, precum boala Parkinson, distoniile, o serie de boli psihice, durerea cronică. Nu este un lucru foarte complicat, poate e cronofag ca tip de activitate, operaţiile durează mult, trebuie făcute bine, dar rezultatele se autojustifică şi e foarte important pentru pacient să beneficieze de ele. Astfel de operaţii se fac şi la Bucureşti, eu sper să pot ajuta alte centre din ţară, deocamdată nu prea reuşesc să trezesc interesul, dar nu abandonez. Am găsit o colaborare bună cu conf. dr. Maria Crişan, de la Cluj, cu care am imaginat un protocol, conf. dr. Alina Pârvu este de asemenea implicată, apoi avem parteneri din Italia şi din alte ţări, să cercetăm acest subiect de colaborare, de interferenţă, la graniţă, în care îmbinăm lucruri pe care le ştiu neurologii cu cele pe care le ştiu dermatologii. Am găsit ceva care le uneşte la nivel cerebral, există multe celule similare cu cele din piele, care funcţionează la fel ca celulele dermice. Avem un prim articol acceptat pentru publicare de revista Archives of Dermatology Research şi ne bucurăm de prilejul muncii comune.

Celulele gliale, mai importante decât se crede

     Mulţi cercetători se concentrează pe studiul neuronilor, ignorând activitatea celulelor gliale…
    – Lucrurile sunt în mişcare… De exemplu, la Cluj, am ţinut cursuri rezidenţilor în neurologie. Când ţin cursuri, îmi place să am participare din partea publicului. Îi întrebam ce au mai învăţat, ca să văd la ce nivel se află cunoştinţele şi să verific ce ştiu, comparativ cu cei din Canada sau din alte ţări în care mai predau. Şi constat că, într-adevăr, există un front al cercetării, care evoluează inexorabil şi avansul e cert; din ce în ce mai clar se ştie că celulele gliale sunt parteneri extrem de importanţi ai neuronilor în tot ce se numeşte proces cerebral şi proces nervos. În al doilea front, dar uneori cu întârzieri de zece, poate Concert memorabil - corul copiilor din Ndlovu alături de Orchestra Mondială a Medicilordouăzeci de ani, vin manualele de referinţă, ai căror autori află puţin mai târziu despre ceea ce e publicat în revista de săptămâna aceasta în domeniul cercetării, poate că şi aşteaptă confirmări şi nu se hazardează – v-am spus că e zăpăceală mare în literatură – iar până ajung manualele să se impună în mâinile unor profesori sau ale unor studenţi, în funcţie şi de ţări, pot să mai treacă încă zece-douăzeci de ani. De aceea, ceea ce noi am descoperit în urmă cu cinci sau zece ani ştiu că acum începe să se discute prin manuale şi mă gândesc că studenţii de aici o să afle abia peste un deceniu. Când predau, încerc să scurtcircuitez aceste căi, să spun la curs ce se ştie de ultimă oră în domeniul respectiv, dar în special să-i previn că ceea ce le predau eu astăzi nu e vechi de zece ani, ci ceea ce va ieşi când ei vor termina studiile. E foarte important ca orice profesionist să se menţină la curent, să ştie că ceea ce învaţă azi s-ar putea să fie fals sau să fie completat peste câţiva ani.
     Confirmat…
    – Confirmat sau infirmat. Sunt atâtea exemple… Domeniul medical e prin excelenţă unul în care concepţiile vechi şi eronate sunt greu de distrus, uneori trec generaţii. Sunt cazuri în anestezie sau alte domenii, când concepţiile greşite au durat dincolo de supravieţuirea biologică a autorilor lor. Îi încurajez totdeauna pe cei care mă ascultă, la gândire critică, ea nu poate exista fără cunoştinţe de bază, care se articulează pe cunoştinţe solide.
     Care sunt direcţiile de dezvoltare în neurofiziologia clinică?
    – E o întrebare bună. În continuare, înţelegerea electroencefalogramei rămâne o provocare. Am învăţat multe, am avansat, dar rămân multe lucruri necunoscute. Epilepsia e o patologie cu multe provocări, se fac paşi înainte. Trebuie ţinut cont de ce se descoperă, s-au cheltuit miliarde de euro în cercetări şi multe din ele se dezvoltă din cele precedente; dacă cele precedente sunt greşite, cele noi vor fi greşite şi ele. Există un curent de gândire în epilepsie care, cred eu, e pe strada greşită, dar se împinge din spate şi se merge înainte. Este vorba despre ignorarea celulelor gliale în producerea crizelor de epilepsie. Foarte mult efort în domeniul farmaceutic în companii e îndreptat în rezolvarea sau atacarea ţintelor neuronale, care nu sunt totdeauna primele, cele care generează crizele, sunt cele care le suportă sau cele care intervin în linia a doua. Dacă nu ataci la mecanism, tratamentul e simptomatic, dar după cum ştim foarte bine, singurii care au succes în tratarea epilepsiei sunt neurochirurgii şi ei fac rezecţii. Eu favorizez mult cercetarea asupra celulei gliale, pentru că ştiu că este implicată în mod crucial, ştiu că o serie de tratamente ar viza celula glială, au deja succes, doar că pe cale farmaceutică încă nu s-a ajuns la medicamente pe linia asta; sunt cercetări în curs, cu costuri enorme pentru prezicerea crizelor, pentru a lua măsuri punctuale în momentul acela, este o gândire extrem de bună. Problema e că succesul este relativ mic în acest domeniu, dar poate cineva va reuşi să producă o străpungere importantă şi va fi o zi bună pentru epileptologie, pentru pacienţi. Se continuă în direcţia găsirii mecanismelor diferitelor patologii. În domeniul bolilor neurodegenerative se fac din păcate progrese relativ modeste şi s-ar putea face mai mult, dar lipsesc modelele şi asta e o mare problemă. Alzheimer va fi din ce în ce mai costisitoare în condiţiile îmbătrânirii populaţiei, avem o idee de cercetare cu UMF din Cluj-Napoca, deocamdată n-am reuşit să convingem un organism să ne finanţeze, vom încerca la altele. Cred că din ce în ce mai mult va trebui să încercăm la organisme private, care ar putea avea interes efectiv în rezolvarea problemelor. Organismele de cercetare publice sunt din ce în ce mai prinse în jocuri politice şi deci din ce în ce mai puţin eficiente, cred că este o realitate, dar puţini spun asta cu voce tare.

Partea plină a paharului

     Ce sfaturi aţi da tinerilor?
     – Deşi dau sfaturi, nu-mi place să le dau de la catedră, nu cred că am nici experienţa, nici căderea. Poate că sunt utopic, dar e un sfat pe care l-aş da şi proprietarului unui garaj din colţul străzii, n-are legătura cu neurologia sau cu urologia, cum se zice. Sunt toate meserii deosebite, frumoase, în măsura în care le faci cu plăcere şi te dedici lor. Ne creştem copiii cu dragoste şi ei sunt cei mai frumoşi din lume; în momentul în care nu ne iubim copiii, se ştie că ratăm ca părinţi. Cred că aceeaşi filosofie se aplică la orice meserie. Trebuie iubită meseria pe care o practici, făcută cu plăcere, cu pasiune. Pe undeva, ştiinţele medicale au fost întotdeauna meserii intelectuale, nu în sensul că ar fi inaccesibile altora, dar trebuie să lucrezi foarte mult cu cunoştinţe, să pui mintea la lucru, mâna nu joacă un mare rol totdeauna, trebuie să compensezi prin efort intelectual. De multe ori se pierde din vedere acest lucru, în educaţie. Şcoala românească pentru mine a fost întotdeauna una de referinţă şi sunt extrem de recunoscător şcolii care m-a format, e motivul pentru care vin şi predau cursuri în România. Oamenii sunt puţin dezorientaţi în acest moment şi vor să schimbe de dragul schimbării. Educaţia nu este un obiectiv care se îndeplineşte într-un termen electoral; dacă faci o schimbare, rezultatele vor veni peste trei-cinci mandate, totdeauna altcineva plăteşte pentru o prostie sau îşi asumă meritele pentru un lucru făcut bine. Nu vreau să par conservator, nu sunt, progresele trebuie introduse, sunt absolut necesare, dar un progres nu înseamnă negarea a ceea ce tocmai s-a făcut şi a dat rezultate bune şi probante. Oamenii au plecat de aici cu o educaţie bună şi n-am văzut oameni educaţi care au avut dificultăţi în alte părţi. Văd noua generaţie din ce în ce mai îndoită de posibilităţi şi uitându-se din ce în ce mai mult la lumea din afară ca la singura speranţă. Poate e adevărat, a fost în cazul meu, dar nu din punct de vedere educativ, ci al unor aspiraţii pe care nu le puteam urma aici. Plecând, aceşti oameni privează ţara, dar ţara nu-şi dă seama că ea se privează de nişte valori, de ce nu poate reuşi să-i menţină sau să le ofere alternativă? Nu toţi trebuie să rămână, unii pot pleca, suntem într-o lume globală şi liberă. Noi am plecat de nenorocirea comunismului, acum acea nenorocire nu mai e, dar se pare că a fost înlocuită cu alta…
     Totuşi, aveţi speranţe…
   – Nu vreau să termin într-o notă pesimistă. Îi felicit pe oamenii minunaţi de la ASNER pentru activitatea lor. Acum patru ani mi s-a părut un miracol, o scânteie, m-am gândit că va dura cât o scânteie, dar iată că ea a aprins focul, care se întinde, la manifestările ştiinţifice – cursuri, conferinţe – sunt din ce mai mulţi participanţi, unii revin, înseamnă că în perioada dintre acestea constată că ceea ce află aici le este util şi vin să se reîncarce cu informaţie. Colaborarea cu dr. Bogdan Florea merge foarte bine, ne preocupăm în continuare de dezvoltarea ASNER şi de modalităţile prin care putem fi utili neurofiziologilor din România.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.