Psihologia este o profesie care necesită pregătire continuă, este de părere psihologul Palașcă Marcel Iacob. Cu peste 15 ani de studiu în domeniu, de șase ani își împarte timpul între familie, munca la stat, cea în propriul cabinet și cea din Policlinica Socială Baba Novac, unde lucrează voluntar. Am stat de vorbă despre particularitățile lucrului cu oamenii defavorizați, dar și despre principiile pe care orice părinte ar trebui să le cunoască.

    – Cum ați ajuns să lucrați voluntar la Policlinica Socială Baba Novac (PSBN)?
    – Sunt voluntar la această policlinică de șase ani. Am discutat cu soția mea, o femeie foarte credincioasă, și i-am spus că am ales să fac voluntariat plecând de la ideea că Dumnezeu a fost bun cu mine, iar acesta este lucrul pe care eu îl pot oferi altora, în limita timpului și posibilităților pe care le am. Am aflat de la prieteni despre locul acesta, ei m-au întrebat dacă vreau să dau o mână de ajutor.

    – Care sunt particularitățile persoanelor pe care le tratați aici?
    – Poate greșesc când spun că la privat patologiile sunt mai clare decât aici. Faptul că oamenii plătesc orele de consiliere și faptul că psihanaliza este destul de dură face ca lucrurile să meargă altfel. Specialiștii au dreptate când spun că, atunci când lucrezi gratis cu un om, te lupți cu morile de vânt. Studiile vizavi de munca probono au indicat că efectul terapiei în aceste cazuri este redus cu 30%–40%. Omul care nu plătește aceste ore de terapie și consiliere este mai reticent la a se deschide și lucrurile merg mai greu decât ar fi firesc. În privința problemelor acestora, 40% suferă de tulburări depresive, 20% de anxietate și 15% de tulburări psihotice, uneori grave.

    – Cum percep pacienții PSBN ajutorul pe care îl primesc de la dv.?
    – Atât aici, cât și la cabinetul privat mi s-a întâmplat să stau mai mult de 45 de minute cu un pacient. În ambele cazuri m-am scuzat față de următorul pacient care aștepta să intre în sală. Șocant este că la privat am fost înțeles, în timp ce la PSBN am primit reproșuri. Cred că oamenii, în general, având posibilități relativ reduse, le fructifică pe cele care apar. Stă în natura umană să profite de ceea ce li se dăruiește. Marele impediment apare din ideea că cei care vin la policlinică cred că aceasta primește bani de undeva, poate chiar de la stat, că medicii sunt extrem de bine plătiți, iar acest lucru îi obligă să le acorde ajutor celor defavorizați.

    – Cum se desfășoară comunicarea și colaborarea cu ceilalți medici din policlinică?
    – Ori de câte ori există o problemă de diagnostic, o reacție la tratament, colaborăm. Există o înțelegere și o apreciere reciproce, o colaborare nemaiîntâlnită de mine până acum. Aici regăsesc din plin armonia între medicină și psihologie.

    - Este psihologia o profesie ușor de practicat în România?
    - În România se poate practica psihologia, dar trebuie să fii deosebit de perseverent, chiar ambițios, nu există o deschidere spre psiholog. Psihologia este o ramură a medicinei, orice tratament alopat poate beneficia de facilități enorme, dacă se colaborează cu un psiholog pregătit. Bolile sunt tratate mult mai rapid. Spun însă, cu părere de rău, că nu există o colaborare între psiholog și medic. Meseria de psiholog este lăsată undeva în anonimat. Sunt o serie de afecțiuni care nu pot fi tratate alopat, cum ar fi afecțiunile psihosomatice, de exemplu, iar pacienții stau în suferință.

    – Ați putea enumera câteva dintre aceste afecțiuni?
    – Vă dau exemple din cele întâlnite aici: hipertensiune oscilantă, atacuri de panică, probleme de digestie sau de respirație, afecțiuni ale aparatului urinar sau ale epidermei, probleme de auz sau văz, stările de oboseală accentuată. Pot apărea cazuri în care, de exemplu, o persoană percepe un țiuit în urechi. Se prezintă la medic, i se fac investigații, fără însă a se găsi cauza, iar investigațiile se opresc aici. Nu se ia în considerare faptul că ar putea avea, de fapt, o cauză psihologică.

    – Cât de dificilă este diferențierea în aceste cazuri?
    – Din punctul meu de vedere este aproape imposibil să faci o diferențiere. Mie mi-au trebuit ani în șir să înțeleg că suferința psihică este identică aproape cu cea biologică. O suferință psihică poate crea, indiscutabil, o boală biologică. La rândul ei, aceasta poate purta urma unei suferințe psihice. Am colegi care tratează cu succes cancerul.

    – Anumite forme de cancer au la bază cauze psihologice?
    – Personal, cred în acest lucru, dar nu dețin adevărul. Știu, de exemplu, că un blocaj psihic care are o intensitate crescută poate genera boala. Legătura între psihic și biologic nu a putut fi separată niciodată.

    – Ați spus că ați avut nevoie de ani întregi să înțelegeți că suferința psihică este identică aproape cu cea biologică.
    – Am renunțat în mare măsură la partea clinică și am lucrat strict cu realitatea omului. Specific locului în care lucrez este faptul că, de multe ori, încercând să stabilesc un diagnostic, DSM-ul (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), care este biblia psihiatrilor și a noastră, nu m-a ajutat. M-am detașat de această latură și mă concentrez pe trăirile psihice ale pacientului din fața mea, nu neapărat pe exprimarea verbală, pe acceptarea și înțelegerea comportamentului acestuia. În tratarea pacienților folosesc abordarea psihodinamică, o formă de terapie care se traduce ca minte în mișcare, ceea ce poate fi interpretat ca viață în schimbare. Eu merg mai departe și spun că viața se poate schimba, am experimentat personal acest concept.

    – Cum s-a reflectat acest concept în viața dv.?
    – Acum 15 ani, într-un grup restrâns de prieteni, am hotărât să îmi schimb complet viața. Și mă refer aici la meserie, familie, absolut tot. Și am reușit, dar nu trebuie uitat un aspect esențial: am efectuat șase ani de analiză personală, cu ajutorul unui psihanalist. Și mi-a fost benefic. Acest lucru îmi oferă și o stabilitate vizavi de omul de lângă mine. Dacă un psiholog nu poate face față emoțiilor intense ale pacienților săi, nu îi poate ajuta. Personal, mă concentrez pe transfer și contra-transfer, ceea ce se poate traduce prin suma sentimentelor pe care pacientul le are față de mine și invers. Analiza atentă a acestui transfer ajută.

    – Și-a pus psihologia amprenta asupra vieții dv. particulare?
    – Probabil că sunt puțin mai înțelept. De exemplu, când mă supără fetița mea, am o primă reacție omenească, de tată, dar apoi mi-o analizez și nu mai acționez neconform. Într-o anumită măsură, psihologia îmi influențează viața și, din păcate, în domeniul acesta al psihanalizei, se pare că majoritatea specialiștilor sunt singuri. Însă e doar un gând al meu.

    – Există o „cheie a succesului” în parenting?
    – Cred că ne dezvoltăm în baza unui tipar care are „n” posibilități. Anul trecut am fost parte a unui proiect al Fundației Regina Maria în care am lucrat numai cu femei și care m-a pus pe gânduri. În urma lui, mi-am pus următoarea întrebare: ce este mai bine, să schimbi omul, să aibă o viață confortabilă sau să îl faci să conștientizeze anumite fenomene care se răsfrâng asupra copilului și, implicit, asupra vieții de familie? Sunt niște criterii pe care toți psihologii, indiferent de formare, le pot aduce la cunoștința femeilor. Vă dau cel mai bun exemplu: dacă cineva mă solicită pentru a-i trata copilul – sunt specializat în diagnosticarea copiilor de la șase luni – și-mi enumeră probleme pe care le are, prima întrebare pe care o pun este cât timp își petrece mama cu copilul, apoi tatăl. Dacă părintele îmi spune că este foarte ocupat, că face tot ceea ce este omenește posibil pentru a-i asigura o viață cât mai bună și că cel mic stă cu bona, îi spun că nu îl pot ajuta decât dacă este dispus să lucreze cu el însuși pentru a-i acorda atenție și afecțiune copilului. În primă fază, dezvoltarea psihică a copilului depinde strict de părinți sau, cum îmi place mie să spun, de îngrijitorul principal.

    – În ce a constat acest proiect al fundației?
    – A fost un program dedicat exclusiv mamelor și a constat în cinci ore de terapie. În cadrul ședințelor s-a tratat problematica vieții. Am inclus chiar partea de creștere și educare a copiilor, în sensul în care le-am explicat mamelor că nu este neapărat bine să își crească copiii așa cum au fost crescute ele. Le-am pus în vedere, de asemenea, că forța părinților de a oferi copiilor ceea ce ei n-au avut sau de a încerca să-i facă să devină ceea ce ei nu au fost este extrem de periculoasă și ar trebui să existe o limită. Un copil trebuie sprijinit, îndreptat, dar nu forțat. Tot referitor la viitoarele mame, este visul meu să fac un proiect de prevenție vizavi de nașteri, și mai cu seamă în ceea ce privește depresia peripartum. Este devastatoare la nivel de procente. Apar temeri, frici, iar toate aceste aspecte ar putea fi prevenite printr-o simplă conștientizare, chiar și în numai două ședințe de consiliere, în care viitoarelor mame să li se explice, între altele, și cum se dezvoltă aparatul psihic al copilului.

    – Ce dificultăți ați întâmpinat în meseria dv.?
    – La început mi-am zis că abandonez dacă nu reușesc să ajut cel puțin 10% din pacienți. Dar, din fericire, randamentul a fost mai mare. În psihologie nu se face spectacol, trebuie să mergi cu pași lenți. Psihanaliza nu acționează asupra simptomului, trebuie să ajungă la cauză, prin retrăirea unor evenimente traumatice, într-un cadru securizat și protejat. Sunt câteva ingrediente esențiale. Dacă nu le regăsești într-un om, nu poți să îl ajuți. Și mă refer aici la nevoia omului, actul de voință și disponibilitatea acestuia de a se lăsa ajutat.

    – Care credeți că sunt caracteristicile care fac dintr-un psiholog un bun profesionist?
    – În meseria mea există câteva cerințe de bază: o stabilitate emoțională adecvată, disponibilitate, perseverență, recunoașterea și acceptarea limitelor, pregătirea profesională continuă. Dacă nu ești pregătit încontinuu, și teoretic, și practic, există riscul să cazi în latura omnipotenței, să crezi că deții adevărul. Trebuie să te adaptezi la om și la viață.