Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Rezident în gardă

Viața Medicală
Dr. Bianca PARASCHIV luni, 28 decembrie 2015
Viața Medicală
Dr. Ioana MORARU luni, 28 decembrie 2015
Viața Medicală
Dr. Giorgiana-Nicoleta DEDIU luni, 28 decembrie 2015
Viața Medicală
Dr. Dan-Sebastian SOARE luni, 28 decembrie 2015
Viața Medicală
Dr. Roxana Beatrice CIUREA luni, 28 decembrie 2015

Garda, o obligație pentru personalul medical, se sprijină, în centrele universitare și în multe spitale județene, pe umerii rezidenților. Deși nu sunt întotdeauna plătiți, aceștia muncesc din greu pentru primirea urgențelor din spitale. Puse cap la cap cu programul normal de lucru, gărzile nu-i lasă loc de somn tânărului medic. Chiar și așa, garda este un front pe care rezidentul învață adesea mai mult și mai repede decât pe secție. Decizii urgente, luate de cele mai multe ori cu un deranj minim pentru șeful de gardă. Cinci perspective ne vorbesc despre ce înseamnă să fii rezidentul din gardă. (Dan Dumitru Mihalache)

 

 

Este necesară prezența rezidentului?

 

     Oricât de bine te-ai pregătit în facultate, ca rezident începător te simți parte dintr-un univers paralel la contactul cu pacienții din primele gărzi. „Trebuie să fie inconștienți!“, „Ce o să fac?“, „Nu, nu, nu e real“... sunt doar câteva din gândurile izvorâte dintr-o panică desăvârșită înainte de primele gărzi. Senzația de sufocare și palpitațiile pe care nu le mai poți controla guvernează primele ore de gardă. Apoi, fluxul prezentărilor la camera de gardă crește și tot crește, iar tu nu mai ai timp să îți conștientizezi propriile emoții. Și… se termină garda.
     În drumul spre secție, la începutul unei noi zile, emoțiile te copleșesc din nou, te gândești la cazurile avute, eventual le discuți cu alți colegi. Următoarea gardă te surprinde în aceeași stare de panică. Până când, la un moment dat, prin nu știu ce minune, conștientizezi că, în pauza dintre cazuri, ești calm, liniștit, împăcat. Știi că telefonul va suna și tu vei avea un răspuns la problema prezentată, fie el doar parțial. 
     Când s-a petrecut transformarea asta? Nu știu. Este urmarea dobândirii unei anumite experiențe, sau doar un mecanism de autoconservare în fața unui stres continuu? Mi-aș dori ca răspunsul să fie prima variantă. Cert este că în primele luni, primii ani de rezidențiat, ai mare nevoie de un îndrumător care să te „construiască“. De un medic cu experiență care să-ți vegheze din umbră fiecare pas și să îți explice acolo unde greșești. Numai răbdarea și dorința lui de a împărtăși cu tine din experiența acumulată pot face lucrurile să evolueze, astfel încât în timp tu să poți să îți asumi responsabilități din ce în ce mai mari. Mai mult, să fie disponibil și în afara orelor de gardă, să te ghideze în drumul tău. Eu mă consider norocoasă că am întâlnit asemenea caractere.
     Dar, în afară de răbdarea unui mentor, ca rezident în primele gărzi ai nevoie de cooperarea pacientului. Acesta are nevoie de răbdare să fie consultat de tine, apoi să aștepte să prezinți cazul seniorului și eventual să fie văzut și de acesta. Și poate, la final, pacientul pleacă cu senzația de neîncredere. Și atunci se pune problema ce rol mai avem noi?
     Aș avea câteva argumente. Primul – fenomenul de îmbătrânire a populației este real, iar prevalența patologiilor asociate vârstelor înaintate în creștere. Deci este nevoie de medici care să facă față fluxului de prezentări la camera de gardă. Al doilea – practica de vară din timpul facultății, în care însoțeam un medic în gardă și priveam, este o joaca în comparație cu statutul de rezident. Munca de pe secție te orientează, însă nimic nu se compară cu presiunea timpului ce se resimte în gardă. Experiența de a te ști singur în fața unui bolnav, a cărui viață să depindă de tine și doar de tine, nu se poate înlocui cu nimic.
     În alte sisteme de sănătate, această introducere în practică se face mai devreme. Spre exemplu, în Franța, unde am avut ocazia să fac un an de rezidențiat, studenții sunt încurajați să facă manevre specifice rezidenților, nu doar să asiste. Acest lucru face ca proaspeții rezidenți să aibă o mai mare încredere în forțele proprii. În plus, gărzile sunt divizate: fie cameră de gardă cu urgențe medicale/chirurgicale, fie secție. La noi, însă, aceeași echipă acoperă atât camera de gardă, cât și secția. Inevitabil, intervine uzura, oboseala, scăderea calității.
     Am preferat să las la urmă al treilea argument ce reflectă o realitate mai puțin dorită. Îndrăznesc să spun că doar 20–30% din prezentările la camera de gardă sunt urgențe. De câte ori nu am auzit „am venit să îmi fac o analiză așa pentru tot corpul, un RMN“, „îl doare de trei luni dar acum am putut să îmi iau liber să îl aduc la medic“, „tușesc de două luni, dar am zis că la 3 dimineața e mai liberă camera de gardă și nu stau la coadă“, „l-am adus la ora asta că abia s-a terminat meciul“... și altele asemenea. Toate acestea nu constituie urgențe, consulturile se pot face prin medicul de familie sau într-o policlinică. Dar acolo este cu programare.
     Supraaglomerarea creată în acest fel creează nervozitate, confuzie, neîncredere în personalul medical. Deși în final fiecare din noi contribuie la crearea situației, nimeni nu și-o asumă. Deci, da, aș spune că prezența rezidenților în gardă este necesară. În primul rând pentru noi, căci gărzile sunt indispensabile evoluției noastre medicale. În al doilea rând și pentru personalul medical și pacienți, deoarece rezidenții contribuie activ la decongestionarea camerelor de gardă. Și pe toți pacienții care sunt nemulțumiți că au fost consultați de un „copil“ îi rog să își amintească faptul că în orașele nonuniversitare garda este asigurată de un medic și poate cel mult două asistente.

 

Dr. Bianca PARASCHIV, medic rezident pneumologie

 

Cine ar mai face gardă?

 

     Gărzile sunt spaima rezidenților. Trebuie să le facem în anul întâi, deși ele sunt plătite abia din anul trei. În anumite specialități, rezidenții sunt obligați să fie linie de gardă chiar și atunci când se află în alt stagiu, în altă specialitate. Numărul lunar variază de la una la cinci sau chiar opt gărzi pe lună. Rezidenții stau ore în șir în pi­cioare, consultă sute de pacienți într-o noapte la camera de gardă. Unii își împart garda, să poată fura două ore de somn, dacă apucă.
     Cum decurge o zi de gardă: medicul se prezintă dimineața la program normal. La ora 14 începe garda, deci coboară de pe secție în camera de gardă, unde va sta până a doua zi de dimineață când trebuie să revină pe secție, la programul obișnuit de spital. Un program de muncă de 30–32 de ore încontinuu. Prezentările în gardă sunt rutinate.
     O colegă pediatru povestea o întâmplare dintr-o gardă recentă: la două noaptea a venit o mamă cu un copil de doi ani care vărsa. Am întrebat ce mâncase copilul. Mama a răspuns că i-a dat niște ciorbă de porc, „pentru că poftea copilul“ și apoi niște fanta, și că ar dori să i se facă copilului „un televizor la burtă“ și niște analize mai amănunțite. Când medicul a spus că aceste analize nu sunt necesare, a început scandalul: „Medicul e un criminal care omoară copii!“, striga mama respectivă.
     Alți colegi povestesc cum pacienții lovesc cu pumnii și picioarele în ușă, dacă sunt rugați să aștepte, pentru că a venit un caz mai grav care necesită atenție. O altă colegă povestea cum o mămică a venit la UPU vineri seară la ora 22, pentru că venea din parc cu copilul și trecând prin fața spitalului s-a gândit să intre să îi facă niște analize: are o tuse „de două săptămâni copilul“ și voia să știe de la ce.
     Cazurile acestea nu sunt izolate, majoritatea oamenilor așteaptă până situația se agravează. Urgențe majore reale sunt mult mai puține ca număr de prezentări într-un spital de urgență. Fiecare spital are aranjamentul lui. Există și șase sau șapte linii de gardă, dar noaptea cazurile sunt văzute de cei mici. Specialiștii se culcă și nu pot fi treziți decât atunci când vine un caz grav. Unii nici atunci nu se trezesc și lasă treaba în mâinile capabile ale rezidenților. Depinde de medic, de secție sau de spital. Oboseala se instalează repede și odată cu ea și frica. Foile pacienților se plimbă între consulturi dar parafa e pusă de un singur medic, cel care închide foaia. Celelalte specialități sunt mai rezervate în a-și detalia consultul. Astfel că trebuie să te rogi de medicul din altă secție să îți scrie ceva în foaie și să pună o parafă.
     În gardă, rareori există timp pentru mâncare sau mers la toaletă. Anumite spitale oferă masă medicilor, dar de cele mai multe ori suntem nevoiți să comandăm sau să venim cu ea de acasă, fiecare cât poate căra în ghiozdan sau mașină. Se preferă alimente care nu necesită refrigerare: chipsuri, covrigei, batoane de ciocolată. Cafeaua și băuturile cofeinizate se consumă în cantități considerabile, iar tăria lor crește pe măsură ce trec orele și pacienții iau cu asalt spitalul. Dacă ai febră sau diaree, colegii îți pun o perfuzie și ești ca nou, gata pentru a continua consulturile. Multe spitale nu își permit să lase medicii să bolească liniștiți în propriul pat sau să plece în concediu. Cine ar mai face gardă?

 

Dr. Ioana MOCANU, medic rezident psihiatrie pediatrică

 

Arta de a reuși acceptul de transfer

 

     Iată-mă la finalul perioadei de rezidențiat, proaspăt medic specialist, ajunsă aici după o lungă perioadă de pregătire, cu urcușuri și coborâșuri. Îmi amintesc și acum cu emoție ziua în care am putut alege la rezidențiat specialitatea la care visam și ziua în care am fost repartizată la spitalul dorit, la „tărâmul făgăduinței“. Pot să descriu în detaliu prima zi de lucru, momentul în care am fost repartizată la un medic îndrumător, șușotelile dintre rezidenții boboci dezorientați și primul contact cu pacienții în calitate de medic.
     După nici o lună de pregătire, am început să fac gărzi alături de medicul îndrumător, iar acolo în gardă m-am simțit pentru prima dată utilă sistemului. Am început să fac anamneze (contra cronometru, deoarece „coada“ era mare la ușă), să consult pacienți, să solicit investigații și să conștientizez responsabilitatea imensă a medicului.
     Începutul activității de rezident este însă foarte dificil, întrucât statutul lui este unul ingrat. Într-o gardă, de exemplu, unul dintre pacienți vorbea la telefon cu familia și spunea că „nu este doctorul aici, ci doar rezidențiabilul“. Din fericire însă toate sunt trecătoare și… am ajuns în anul III, anul în care ești considerat suficient de copt pentru a înfrunta singur gărzile.
     A face linie de gardă într-unul dintre cele mai mari spitale de urgență din România este o provocare pentru orice medic, și cu atât mai mult pentru un tânăr medic rezident, lipsit de experiență. După fiecare gardă, rememoram vreme de câteva zile fiecare pacient consultat, încercând să aflu dacă aș fi putut proceda altfel și dacă decizia luată la momentul respectiv a fost cea mai bună. Pot să afirm cu certitudine că garda este cea care m-a ajutat să dobândesc independența ca medic, învățând să corelez anamneza cu examenul clinic și cu investigațiile paraclinice, pentru a ajunge la diagnosticul corect.
     O altă provocare a vieții de rezident în gardă, așa cum am simțit-o eu, apare atunci când vrei să soliciți un consult interdisciplinar și trebuie să prezinți cazul cât mai corect și convingător unui medic primar experimentat. Nu pot uita, de asemenea, bucuria victoriei de a reuși să faci un transfer interspitalicesc al pacienților stabilizați, cu patologie care poate fi tratată într-un spital de boli cronice; chiar cred că este o artă să reușești să obții acceptul de la celălalt capăt al firului.
     Există multe aspecte ale vieții de spital pe care un medic rezident trebuie să le învețe, dacă vrea să supraviețuiască în „jungla“ spitalului. Pe lângă componenta medicală, științifică, didactică, deslușirea ițelor complicate ale mecanismelor organizării gărzilor este esențială. Este necesar să înveți repede modul de lucru al îndrumătorului de stagiu și al șefului de gardă. Cred că succesul pregătirii în rezidențiat depinde foarte mult de găsirea unui îndrumător de stagiu dispus să își găsească timp pentru a discuta cu tine diversele cazuri, să te ajute când ai nevoie de o părere a cuiva cu mai multă experiență.
     Privind retrospectiv, simt că am învățat atât de la medicii care m-au influențat în mod pozitiv și care mi-au și devenit mentori, cât și de la cei care la momentul respectiv mă făceau să îi ocolesc, de la care am învățat cum nu trebuie să fiu. Gărzile pentru mine au constituit un antrenament folositor care și-a dovedit eficiența la examenul de specialitate.

 

Dr. Giorgiana-Nicoleta DEDIU, medic specialist medicină internă

 

Fiecare gardă este o nouă provocare

 

     Garda, pe mine ca medic rezident, mă cam sperie. Și nu mă refer aici la incapacitatea de a mă achita de sarcini, ci mai degrabă la faptul că îngrijorarea, stresul apare deoarece, până la urmă, chiar și ca rezident, ești responsabil de starea pacienților pe care îi ai în grijă – dacă apare o urgență trebuie să intervii. Lucrând pe o secție în care marea majoritate a pacienților sunt cu afecțiuni oncologice, lucrurile se pot agrava oricând fără nicio avertizare prealabilă, iar neprevăzutul acesta te obosește, te uzează surprinzător de mult și, mai grav, se acumulează.
     Rezidentul, așa cum văd eu lucrurile, este privit de medicul titular ca un ajutor, un suport, un membru activ din echipa de gardă. Chiar student fiind, când participam la gărzi eram rugat să ajut, cât și cum puteam eu atunci.
     Pacienții însă, am senzația că nu fac diferența între gradele medicilor, în special cei care nu prea au avut contact cu sistemul sanitar până la momentul prezentării în UPU, de exemplu. Ei ne văd ca un al doilea medic, unul ceva mai tânăr.
     Pe vremea când eram student și mai rămâneam în gărzi la diversele stagii pe care le aveam, impresia mea era că după ce faci un număr de gărzi te obișnuiești și lucrurile devin mai simple pe măsură ce capeți experiență. Acum, însă, după ce deja am parcurs un an de rezidențiat, cu o medie de patru gărzi efectuate pe lună, constat că lucrurile nu stau tocmai așa: fiecare gardă este o provocare aparte, în care nu este bine să-ți propui să rezolvi altceva, ci să ai grijă să ții totul sub control, să limitezi cât mai mult factorii care ar putea pune probleme.
     În ceeea ce mă privește, inițial am fost îndrumat în primele două luni de rezidențiat, în sensul că erau echipe cu trei linii de gardă, iar rezidentul de linia a doua, de an mai mare, îmi arăta care este rutina în gărzi la SUUB, pe secție etc., însă din cauza numărului mic de rezidenți existenți aici, am fost nevoiți să începem destul de timpuriu să facem gărzi de linia a doua, cam după două-trei luni de rezidențiat. Să nu se creadă că m-aș simți exploatat cumva. Nici vorbă! Munca este împărțită în mod egal pe secția în care lucrez între linia unu și doi, chiar pot să spun că în unele momente linia unu (medicul titular) face mai multă treabă decât mine. Mai mult, am găsit înțelegere de fiecare dată când am greșit, dar asta nu înseamnă că nu sunt tras la răspundere sau atenționat să nu mai repet greșeala respectivă.
     Toate acestea nu fac decât să ajute viitorul medic specialist/primar pentru situațiile noi cu care se va confrunta în viitor și pe care trebuie să le rezolve. Este – cum spuneam – o provocare aparte pe care – de voie, de nevoie – trebuie să o înfrunți, chiar și ca rezident. Nu prea ai cum să te ascunzi, iar lucrul acesta te ajută, îți formează caracterul. Eu nu aș fi medicul care sunt acum fără experiența pe care am căpătat-o din gărzi. Mai ales că pe secția unde lucrez, cu pacienți oncologici, aceștia prezintă complicații multiple care apar secundar afecțiunii de fond, dar și secundar tratamentului, iar managementul lor este foarte solicitant, în special când în gardă rămân doar doi medici la 10–25 de pacienți.
     Sunt sarcini de care orice medic, fie el rezident sau nu, trebuie să se achite. De aceea, mi-aș dori ca noi rezidenții (la fel și ceilalți medici) să fim plătiți pe măsura efortului depus și importanței muncii noastre. Vorbeam de oboseala care se acumulează după o gardă – faptul că noi facem acest efort fără niciun suport material, iar a doua zi când ești destul de decompensat și îți dorești să cumperi ceva ca să treacă mai ușor ce a mai rămas din zi și nu îți permiți este o problemă. Apoi, medicii specialiști/primari care au fost de gardă, și aici mă refer la spitalele publice, a doua zi, după gardă, au program normal de lucru, ceea ce duce la acumularea oboselii și predispune la foarte multe greșeli.
     Cu titlu de exemplu, aș spune că eu, după o gardă, am primit un medicament nou pe care trebuia să îl pun la păstrat la o temperatură între 2 și 8°C (așa era notat pe cutie: 2–8°C). Obosit fiind, am interpretat că medicamentul trebuie păstrat la o temperatură între 2 și minus 8°C. Am început să alerg prin secție întrebând în stânga și în dreapta unde găsesc un astfel de frigider, până când cineva mi-a atras atenție că greșisem; situația e alta. Este un exemplu minor, dar vă dați seama câte greșeli putem face cu toții după 24 de ore la spital.

 

Dr. Dan-Sebastian SOARE, medic rezident hematologie

 

Schimbarea o putem face și noi

 

     Neurologia este un vis al meu, pe care, cu multe zile și nopți dedicate studiului, am reușit să mi-l împlinesc: la rezidențiat am optat și am obținut repartizarea în această specialitate. Mi-am ales un centru universitar de renume în domeniul neurologiei, din dorința de a învăța cât mai mult, astfel încât, când voi fi singură în fața pacienților, să fiu capabilă să iau cea mai potrivită decizie medicală. Am rămas uimită când, la repartiția pe centre, colegi de-ai mei evitau un spital sau altul, pe motiv că acolo se fac prea multe gărzi. Am ales clinica de Neurologie Colentina și am început să fac gărzi încă din primul an de rezidențiat, la început ca linia a treia, alături de colegii mai mari, apoi linia a doua. Eram foarte nerăbdătoare!
     Ce înseamnă pentru mine, de fapt, o gardă? Mai întâi, deși scriptic în gardă intri la ora 14,00, practic, ziua de muncă începe la 8,00 dimineață și continuă până a doua zi la ora 8,00. Teoretic, atunci se încheie garda, dar începe programul normal de muncă al acelei zile. Totul este imprevizibil! Sunt consulturi interclinice, consulturi la camera de gardă, consulturi interspitalicești, urgențe aduse de ambulanță sau venite cu mijloace proprii, internări, problemele medicale survenite la pacienții internați pe cele două secții ale clinicii de neurologie, birocrație, telefoane etc. Din cele 24 de ore de gardă plus cele șase din ziua următoare de lucru, dacă am noroc, mă pot odihni două-trei ore în total, dacă nu, deloc!
     Pot spune că nu faci medicină în mod real până nu faci gărzi – abia atunci intri în contact cu realitatea medicală. Știi teorie, știi că trebuie să citești și să înveți continuu, să fii la curent cu informația medicală care a devenit aproape incomensurabilă, dar aproape niciodată lucrurile nu se petrec strict cum ai învățat din cărți, reviste, de la congrese, cursuri de specialitate sau de pe internet. Fiecare pacient este unic în felul său, trebuie văzut, consultat, ascultat, investigat din toate punctele de vedere. De cele mai multe ori pacientul nu are doar o afecțiune, sau mai precis nu are doar o afecțiune neurologică, de care ar trebui să mă ocup eu ca neurolog, ci are multiple comorbidități, care nu pot fi ignorate – ele pot fi cauza afecțiunii neurologice, complicația afecțiunii neurologice, provenind din orice domeniu al medicinii: cardiologie, hematologie, gastroenterologie, psihiatrie, ortopedie, reumatologie, toxicologie, boli infecțioase etc.
     Neurologia este o specialitate integrativă. Trebuie să știi cât se poate de mult din toate celelalte ca să poți ajuta un pacient neurologic. Gărzile la neurologie sunt un fel de UPU, dar fără medici specializați în urgențe care să te degreveze de anumite activități sau să te ajute. Este o specialitate de urgență, chiar dacă niciunul dintre factorii decizionali nu consideră asta; nu există o astfel de încadrare nici financiară, nici măcar scriptică.
     Ce am învățat eu din gărzi? Am învățat că pe primul loc este întotdeauna pacientul, apoi celelalte, de cele mai multe ori probleme administrative (lipsa locurilor, numărul redus de personal mediu și auxiliar, lipsa unor aparate medicale etc.), iar pe ultimul loc (din păcate!) este medicul de gardă. El nu are voie să fie obosit, supărat, stresat, bolnav, ci mereu la dispoziția altora.
     Am învățat că, deseori, primele minute fac diferența, că trebuie să ascult și să fiu atentă la detalii, că anamneza pacientului e deosebit de importantă, chiar dacă uneori dialogul este dificil sau chiar imposibil de realizat (statusul mental și psihoemoțional al pacientului fiind afectat). Atunci devin prioritare informațiile oferite de personalul medical din aria prespital, aparținători și/sau martori oculari ai evenimentului acut.
     Am învățat să comunic cu pacientul, cu aparținătorii lui, cu colegii din alte specialități. Am înțeles că munca în echipă este ceva greu de realizat dar minunat dacă reușești acest lucru, putând face astfel maximum posibil și în cel mai scurt timp în folosul pacientului. Că este de foarte mare ajutor să lucrezi într-o atmosferă de înțelegere și calm, și cu medici titulari dispuși să te ajute și din a căror experiență practică profesională ai multe de învățat.
     Am învățat să mă stăpânesc, să nu mă pierd cu firea, să mă pun în pielea pacienților, să-i tratez pe toți la fel, să încerc să-i înțeleg și să mă gândesc că aș putea fi mama, fiica, sora cuiva, să mă identific cu ei.
     De remunerație nu mai vorbesc: după cinci–șase gărzi pe lună, în medie, cu tot efortul depus și descris mai sus, mi-aș dori ca și satisfacția materială să fie pe măsură. Mi-aș dori ca statul român să îmi ofere oportunitatea de a mă dezvolta și perfecționa profesional, să-mi ofere respectul, condițiile de muncă și salariul pe care le merit după șase ani de facultate și patru de rezidențiat. Mi-aș dori ca pacienții și aparținătorii acestora să mă trateze cu mai mult respect, să aprecieze munca mea în folosul lor!
     Am avut, din fericire, norocul să fac parte dintr-un colectiv frumos, să am un îndrumător onest care m-a ajutat, m-a sfătuit și mi-a ghidat pașii, m-a făcut să-mi pun întrebări, să am încredere în mine și în cunoștințele mele medicale, dar și să văd partea frumoasă a meseriei de medic, să devin un medic din ce în ce mai bun. Am avut un profesor deosebit. Mi-am dat seama că medicina e o profesie care presupune sacrificii dar aduce și satisfacții atunci când reușești să faci bine (fără nicio referire la cele materiale!).
     M-am întrebat dacă nu ar fi mai bine să plec din România, așa cum au făcut o parte din colegii mei, dar am ales să rămân. Nu pentru că nu aș putea să fac și eu acest lucru, ci pentru că vreau să fiu medic în țara mea. Un medic bun! Cred că nu poți să ceri ceva, fără să te implici pe măsură. Cred că o schimbare este necesară în sistemul medical românesc, dar mai cred că schimbarea o putem face și noi dacă dorim asta, pornind de la lucrurile mărunte.

 

Dr. Roxana Beatrice CIUREA, medic rezident neurologie


 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 199 de lei
  • Digital – 149 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC