• Diferenţele
de organizare şi finanţare dintre unităţile de primiri urgenţe şi secţiile din
interiorul spitalelor de urgenţă sunt defavorabile pacienţilor cu politraumă.
• Cele
şase spitale de urgenţă din Bucureşti ar trebui organizate sub forma unor
consorţii puse sub coordonarea aceluiaşi manager pentru a nu-şi mai suprapune
competenţele şi a eficientiza cheltuielile.
• În Bucureşti,
pentru rezidenţii de chirurgie din anul întâi s-a introdus la finalul primului
an un examen care, dacă nu este trecut după două încercări, duce automat la
efectuarea celui de-al şaptelea an de rezidenţiat.
Ministrul sănătăţii a
semnat săptămâna trecută un ordin prin care a alocat aproape 158 de milioane de
lei, din bugetul ministerului, pentru monitorizarea, tratamentul şi îngrijirea
pacienţilor critici din secţiile de Anestezie şi Terapie Intensivă (ATI) din 79
de spitale din ţară. Ministrul Nicolae Bănicioiu a mai semnat un alt ordin prin
care a deblocat 20 de milioane de lei pentru materiale şi medicamente necesare
bolnavilor diagnosticaţi cu infarct miocardic acut, internaţi în secţiile de
terapie intensivă. Există deja un program naţional pe Anestezie şi Terapie
Intensivă, funcţional, al cărui coordonator, prof. dr. Dorel Săndesc, a fost
numit recent în funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii. Dacă
primele segmente ale sistemului de urgenţă, cel de prespital (ambulanţele şi
SMURD) şi UPU, beneficiază de o finanţare satisfăcătoare şi o funcţionare
corectă, zona în care se finalizează acest parcurs terapeutic, spitalul de
urgenţă în sine, suferă în continuare de subfinanţare. Prof. dr. Vasile Astărăstoae,
preşedintele Colegiului Medicilor din România, spunea de curând că noi,
românii, avem un sistem de urgenţă fracturat: „zboară elicopterul, sirenele se
aud, am dus pacientul şi l-am stabilizat la UPU (…) dar, mai departe, ce se
întâmplă cu el, cine îl coordonează?“. Şeful Clinicii Chirurgie III, din cadrul
Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca, prof. dr. Mircea Beuran, încearcă să găsească,
într-un interviu acordat „Vieţii medicale“, un răspuns viabil.
– Se bate foarte multă monedă pe serviciul de
urgenţă, în special odată cu dezvoltarea SMURD. Ce a însemnat apariţia SMURD în
arhitectura sistemului de urgenţă din ţara noastră?
–
Trebuie ştiut că acest serviciu, aşa cum este el astăzi, nu s-a născut odată cu
apariţia maşinilor SMURD pe străzi. El provine din 1996, când a fost iniţiat
primul program de dezvoltare a Ambulanţei Bucureşti – un program în trei trepte
realizat împreună cu Confederaţia Helvetică, cea care l-a şi finanţat. Prima
treaptă presupunea dezvoltarea Ambulanţei Bucureşti, a doua dezvoltarea ambulanţelor
la nivel de centre universitare, iar cea de-a treia treaptă urma să extindă
acest program la nivel naţional, viitorul serviciu 112.
– SMURD era inclus în această construcţie?
–
Nu, pentru că la acel moment s-a considerat că trebuiau făcuţi nişte paşi „de
cuplă“ după modelul elveţian. SMURD activa pe lângă Spitalul Judeţean Tg. Mureş.
El nu avea un statut foarte clar – prelua nişte funcţii ale Ambulanţei Tg. Mureş,
iar costurile erau acoperite de Spitalul Judeţean. Nici legea nu era foarte
clară atunci. Când s-au schimbat guvernările, cei care au venit au decis ca
proiectul cu elveţienii să se închidă la nivelul centrelor universitare, adică
după primele două etape. Prin anii 1998–1999, fără a mai respecta logistica
elveţiană, s-a introdus încet-încet, modelul de la Tg. Mureş, motiv pentru care un anumit număr de oameni urma să facă,
la Tg. Mureş, şcoala aceasta de Medicină de urgenţă: unii de paramedici, alţii
de viitori doctori de urgenţă. Erau nişte cursuri organizate de doctorul Raed
Arafat, pe lângă Spitalul Judeţean din Tg. Mureş, unde erau aduşi practicieni
din domeniul urgenţei, specialişti de la pompieri, poliţie etc.
– Pe vremea când eraţi ministru al sănătăţii aţi
achiziţionat un elicopter pe care l-aţi dat apoi SMURD. De ce?
–
La vremea aceea, în 2003, pentru a organiza veriga superioară a programului
despre care tocmai am vorbit – veriga naţională –, se stabilise începerea unui
proces de dotare a serviciului de urgenţă pentru transportul bolnavilor cu
elicoptere medicale. Ca urmare, am promovat acest program prin care am cumpărat,
dacă nu mă înşel, primul elicopter pe care l-a avut SMURD. De fapt, elicopterul
era al Ministerului Sănătăţii, dar a fost transferat la SMURD pentru a efectua
acest gen de transporturi. Era, să zicem aşa, o substituţie a Aviasanului din
trecut, adică un mijloc de transport aerian medicalizat. Gândirea era ca în această
zonă – Moldova, o parte din Ardeal, sudul ţării şi Bucureşti – imediat cum
apare o urgenţă, transportul cel mai rapid să fie cu elicopterul.
Decantarea
lumii medicale din urgenţă
– Între timp, s-a dezvoltat serviciul 112, s-a
dezvoltat sistemul ambulanţier – Ambulanţa, SMURD. Ce a însemnat asta pentru sănătatea
din România?
–
Apariţia acestor sisteme mobile de transport a fost un semn bun. Ele
transportau bolnavii de la locul accidentului, susţineau viaţa accidentatului şi
îl predau la camerele de gardă – care atunci aveau neurochirurg, ortoped,
chirurg vascular, toracic –, unde accidentatul era preluat în echipă.
– Atunci când?
–
Din anul 2000 până prin 2005–2006. După acest moment, decidenţii au gândit ca
lângă segmentul mobil de transport, auto sau zbor, să existe o unitate de
primiri urgenţe, acel UPU, în care să lucreze medici cu calificarea Medicină de
urgenţă. Pentru asta mai întâi s-a dat un ordin de ministru, după aceea o lege
prin care se înfiinţa acest serviciu de urgenţă. Oamenii dau examen, îşi fac
rezidenţiatul în Medicină de urgenţă şi devin medici cu această specialitate. Lucrurile acestea au decantat lumea medicală.
Unii au rămas în spaţiul prespital, alţii în spital.
– Prespital, adică Ambulanţă/SMURD, până la
UPU?
–
Aici au fost tot felul de discuţii. Pe de-o parte existau opinii că prespitalul
înseamnă segmentul acesta: Ambulanţă/SMURD, până la UPU – „această unitate aparţine
spitalului, pentru că este în spital“, se spunea. Numai că legea lor, a celor
de la UPU, arăta că un astfel de doctor poate să ţină până la 24 de ore un
bolnav sub supraveghere. Pentru asta au asigurat un spaţiu cu câteva paturi,
aranjate în funcţie de gravitatea pacientului: foarte grav, în aşteptare şi
chiar un mic ambulatoriu. Aici se începeau o serie de investigaţii: se lua
sânge, urină, se făcea o electrocardiogramă, un ecograf, chiar şi un tomograf,
dacă se considera necesar. Începeau să-şi adune date şi când conturau profilul
specialităţii în care era urgenţa chemau specialistul: neurolog, chirurg etc.
Practic, această lege se opreşte la limita dintre UPU şi spital, deci înglobează
şi UPU. Cu toate că discuţii de genul „voi sunteţi spital în spital sau spital
la poarta spitalului“, sunt foarte frecvente şi acum.
– Ce înseamnă o staţionare mai lungă la UPU,
în evoluţia stării pacientului?
–
De regulă sunt timpi importanţi în derularea bolii pentru care cei de la UPU nu
sunt răspunzători. Mai mult, aceşti medici de la UPU şi-au arogat şi dreptul de
a interna direct în secţiile din spital. Adică, dacă bolnavul, la maniera în
care era prezentat după şase ore, nu mai avea semnele clinice de la venire
pentru că i se aplicau tot felul de tratamente şi se mascau unele lucruri, ei
îl aduceau pe secţie şi, oricât ai fi spus „domnule, nu mai are semne de mine,
trimiteţi-l acasă“, ei spuneau „nu, ţi-l internez, că eu am văzut (…)“. Ei, lucrul acesta a iritat interrelaţiile
profesionale. Plus că s-a adăugat şi nivelul salariilor medicilor din
sistemul acesta prespitalicesc şi UPU, care sunt mult mai mari decât ale
medicilor din secţiile de spital, cu grad de specialist sau primar, unde, de
fapt, pacientul îşi finalizează rezolvarea medicală.
– Şi discuţiile nu se termină aici…
– Aşa
este. Ne-am lovit, tot timpul, de două situaţii total diferite. Una când anumite
specialităţi atenţionau că sunt solicitate tardiv la caz şi dacă pacientul
ajungea cu două, trei sau patru ore mai devreme era mult mai bine pentru el şi
pentru evoluţia bolii, iar alta, când cei de la UPU spuneau că nu este adevărat,
„noi l-am chemat la ora respectivă, dar domnul doctor nu a coborât pentru că făcea
cutare lucru“. Un jandarm între ei nu
există.
– Vorbiţi la timpul trecut despre aceste
probleme. S-au rezolvat între timp?
–
În proporţie de 70%, s-au mai rezolvat, dar încă mai avem de lucrat aici.
„Pe secţie
se rupe filmul“
– Bănuiesc că aveţi şi o rezolvare pentru
aceste situaţii.
–
Din punctul nostru de vedere, al celor din spital, rezolvarea este foarte simplă.
În primul rând, această reţea ambulanţieră are un sistem de comunicare. O
ambulanţă care vine de pe DN1 anunţă şeful de la UPU: „vine o ambulanţă cu o
politraumă cu o anumită complexitate“. Acesta ar trebui ca, în clipa aceea, să
comunice terapeutului intensiv, chirurgului dacă e cazul de chirurgie,
ortopedului, neurochirurgului, chirurgului toracic: „vă invit pentru că în următoarele
cinci–şapte minute Ambulanţa aduce un caz complex“. Specialiştii vin, văd, iar
pe baza informaţiilor primite de la maşina care transportă pacientul îşi fac în
următoarele câteva minute bilanţurile şi stabilesc conduita. Pentru că nu există
o singură conduită. Una ar fi ca în caz de supraurgenţă, pacientul să fie dus
direct la sala de operaţii. Prin experienţa lor, chirurgul şi terapeutul
intensiv pot observa aceste lucruri cu mai mare fineţe. În cazul în care
pacientul nu are nevoie de operaţie, dar trebuie să fie dus repede în terapie
intensivă, să i se facă nişte corecţii, doar specialistul de terapie intensivă
va putea observa şi stabili dacă se impune acest lucru.
– Şi nu se întâmplă aşa?
–
Nu întotdeauna. Nimeni nu neagă că nu avem nevoie de segmentul acesta – UPU.
Este foarte bun, dar încă este nevoie să se lucreze cu personalul de aici, în
ceea ce priveşte colaborarea cu secţiile. Noi, acum, prin lege, suntem două armate de medici: una, sub
comanda prespitalului şi alta sub comanda spitalului. Este greu să le
omogenizezi. Practic, ar trebui să fie o singură comandă în aşa fel încât, în
clipa în care pacientul a intrat în spital personalul de aici să se alinieze
programului spitalului. Mai mult decât atât, fiziologia traumei are un interval
eficient în primele 24–48 de ore şi o fereastră biologică pe perioada următoarelor
trei–cinci zile, când gesturile de agresivitate chirurgicală nu se recomandă. Şi
atunci, totul trebuie făcut la venire. Dar şi dacă ar ajunge pe secţie la timp,
mai avem o problemă: spitalul nu are tije, de exemplu, nu are kituri de fixare
a coloanei. Mâine, poimâine, răspoimâine, deja înseamnă un bolnav răstignit în
pat, care nu se poate mobiliza şi încep să-i apară complicaţiile de
inactivitate – pneumonie, tromboflebită, escară.
– De un an de zile a fost implementat
programul naţional de ATI. Nu vă ajută?
–
Pot spune că acest program aduce nişte echipamente sofisticate, bune pentru o
anumită logică, dar nu are cum să ajute bolnavul când ajunge pe secţie. Acolo
se rupe filmul. Nu există ceea ce trebuie întotdeauna, iar complicaţiile
acestor bolnavi provin tocmai că nu se înlănţuiesc etapele în perioada eficientă
de terapie, adică în primele ore, în prima zi. Mai mult, se dau nişte
medicamente bolnavului numai pe perioada cât el este în terapie intensivă. În
clipa în care este transferat pe secţie, programul acela încetează şi suntem puşi
în situaţia să preluăm un bolnav, să-i administrăm o altă medicaţie, pentru că
pe cea iniţială n-o avem. Bolnavii cu politraumă nu sunt nişte bolnavi ieftini,
sunt foarte scumpi. Ei consumă într-un timp foarte scurt nişte resurse
financiare mari, după care, în perioada de refacere, de convalescenţă, mai pot
face şi complicaţii şi rămân în continuare în spitalizare. Ei, aceasta este o
altă problemă: eu cheltui cu îngrijirea unui bolnav 300.000–500.000 de lei şi
primesc de la Casă 1.700 de lei, la care se mai adaugă un coeficient de
complexitate – hai să zic, 1.800–1.900 de lei. Ce înseamnă asta? Cu acest
pacient consumăm banii pentru, să zicem, alţi 200 de bolnavi, care evident vor
fi vitregiţi. DRG-ul, în baza căruia ni se decontează serviciile, nu se poate
aplica corect în traumatologie, pentru că nu putem să punem un caz rezolvat pe
o medie financiară, ca la celelalte specialităţi.
Prea
multe spitale de urgenţă în Bucureşti
– Avem foarte multe spitale de urgenţă în
Bucureşti, ca de altfel în toată ţara. Sunt necesare toate?
–
Nu sunt. Situaţia aceasta a apărut la un moment dat, când, negăsindu-se o
variantă de a mări salariile medicilor, guvernele care s-au succedat au făcut
tot felul de altoiri, s-au înnădit cu tot felul de tertipuri – indemnizaţie de
urgenţă sau alte adaosuri la salariu –, încât au zis că mai bine pun o etichetă
de urgenţă la spitale şi aşa mai pot adauga 25% la salariul medicilor de acolo.
Dar acei medici, ca profesionişti prin formaţie, nu sunt pregătiţi pentru urgenţă.
Şi aşa s-a ajuns la situaţii în care medici pregătiţi pentru urgenţă, în loc să
facă traumatologie, stau şi păzesc o bronhopneumonie septică intubată, sau mai ştiu
eu ce.
– Consideraţi necesară o corecţie aici?
–
Da, eu cred că, la nivel de Bucureşti, sunt suficiente Floreasca (n. red. Spitalul Clinic de Urgenţă
Floreasca), Universitarul (n. red.
Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti), Bagdasarul (n. red. Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. dr.
Bagdasar-Arseni“) şi Pantelimonul (n.
red. Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Pantelimon“), iar pentru copii,
Budimexul (n. red. Spitalul Clinic de
Urgenţă pentru Copii „M. S. Curie“) şi Grigore Alexandrescu (n. red. Spitalul
Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu“). Apoi, spitalele care ţin
de primărie să fie structurate în aşa fel încât să poată prelua o seamă de
probleme cu impact social şi să lase urgenţa traumatică acestor spitale de
urgenţă. În al doilea rând, consider că este obligatoriu ca, în Bucureşti, cele
şase spitale de urgenţă pe care le-am enumerat să se lege. Adică, Spitalul
Pantelimon cu Floreasca şi Grigore Alexandrescu să funcţioneze în grup, pentru
că sunt pe aceeaşi parte a Dâmboviţei Şi sunt complementare: Floreasca nu are
Obstetrică-ginecologie, dar Pantelimonul are. Şi atunci, nu ne mai inundă pe
noi aceste cazuri – ca urgenţe traumatice vreau să zic –, ele ar putea foarte bine
să fie prelucrate, global din punctul de vedere al situaţiei bolnavilor, în
acest consorţiu. Copiii deja se tratează aici (n.red. în cadrul acestui grup – la Spitalul Gr. Alexandrescu), iar
restul patologiilor se poate echilibra între cele două spitale. Nu ar mai fi
nevoie de trei directori, de trei contabili ş.a.m.d. Va fi o structură administrativă
comună. Pe partea cealaltă, e Spitalul M. S. Curie cu Spitalul Universitar şi
cu Bagdasar – un alt consorţiu, ca să zic aşa. Universitarul are Obstetrică-ginecologie,
iar restul patologiilor le au şi unii şi alţii. În condiţiile acestea, am putea
să restructurăm financiar nişte cheltuieli pe administraţie, să judecăm
patologia, să punem banii împreună, licitaţiile să fie mult mai eficiente şi
s-ar putea ca această responsabilitate a managerului celor trei spitale să-l
facă să fie altfel văzut. Apoi, trebuie reanalizată situaţia unor spitale cu
rang de urgenţă, dar care au trei chirurgi, doi ortopezi, de nici nu pot să-şi
facă gărzile ca lumea. Din această cauză, noi (n. red. medicii de la Spitalul Floreasca) suntem puşi în situaţia
ca de foarte multe ori să nu mai primim traumă – ni se aduc tot felul de cazuri
terminale. Evident, nu le poţi refuza, dar nu ocupa locul într-un spital cu
activitate de urgenţă, cu un bolnav sub o terapie a cărui perspectivă nu există.
– Dar poate fi şi acesta o urgenţă.
–
Da, chiar este o urgenţă, prin spectacolul medical pe care-l face, dar din
punctul de vedere al eficienţei e de discutat. Avem spitale cu profil de îngrijiri
oncologice terminale: la „Sf. Irina“ (n.
red. Centrul de îngrijiri paliative „Sf. Irina“), la „Sf. Luca“ (n. red. Spitalul de Boli Cronice „Sf.
Luca“), şi nu numai. Acolo medicii sunt pregătiţi pentru aşa ceva. Dar, pentru
că nu poţi, în miezul nopţii, să-i pui să mai umble cu acest caz pe drum, îl
preiei. Numai că toate aceste cazuri colmatează spitalul.
Trauma
se învaţă în echipă
– Care este frecvenţa cazurilor de cancer în
raport cu cele pentru traume?
–
Cred că la 20–30 de cancere vine o traumă. Noi le facem, pentru că sunt urgenţe
non-traumatice, dar e nefiresc ca într-un spital recunoscut de urgenţă să facem
cancere cu o asemenea frecvenţă. Şi asta, pentru că trauma o împărţim cu tot
felul de alte spitale. De aceea spun că se ajunge la o deprofesionalizare. Să
nu se înţeleagă că acei bolnavi nu trebuie îngrijiţi. Doamne fereşte! Dar
impactul cu specialitatea de urgenţă este departe. Ei necesită îngrijiri, să le
numim în cazul acesta, terminale Şi nu trebuie să ia locul unui bolnav care
potenţial trebuie să trăiască. Pentru că aşa sunt făcute bolile. La un moment
dat, te termină. Nu e o noutate, nu e o răutate. În acelaşi timp însă, nu poţi
nici să-l plimbi prin Bucureşti sau să-i spui să meargă acasă, că de acolo
vine. Dar, cum nu se fac covrigi la fabrica de pantofi, nu poţi să amesteci
lucrurile nici la spitalul cu cel mai mare profil de urgenţă traumatică şi
non-traumatică din Bucureşti. Un spital tradiţional, care trebuie întreţinut şi
sprijinit, cât mai sunt specialiştii aceştia, că dacă nu le dai de lucru, pleacă.
Atâta timp cât sufleteşte încă mai sunt legaţi de spital, lasă-i să muncească
acolo şi dă-le materia primă: trauma şi urgenţele non-traumatice. Noi nu vrem să renunţăm la traumatologie,
pentru că avem echipă. O echipă formată din chirurgi, neurochirurgi,
ortopezi, terapeut intensiv etc. Trauma se învaţă în echipă. Chiar dacă acum o
fac toţi, trauma asta aici s-a născut. Şi, mai mult, nu credem că toţi o fac la
aceeaşi calitate, pentru că mai mult de 25–30% din cazurile care ajung aici
provin de la alte spitale din Bucureşti sau din ţară. Şi sunt tot spitale de
urgenţă.
O
singură şcoală de chirurgie
– Sunteţi directorul departamentului de
chirurgie din cadrul UMF „Carol Davila“ Bucureşti. În Capitală, ca şi la nivel
de ţară, funcţionează mai multe şcoli de chirurgie, în funcţie de amprenta
profesorului de acolo. Încercaţi cumva să unificaţi acest învăţământ
chirurgical?
–
La nivel de Bucureşti, da. Am hotărât să scoatem un curs unic, bineînţeles,
respectând curricula europeană. Am căutat să dezvoltăm cursuri – pentru anul
patru şi cinci – după nişte pretenţii de cunoaştere. Adică, am periat mult din
lucrurile care poate tradiţional se repetau şi la anatomie, şi la fiziologie,
fiziopatologie sau la anatomie patologică, le-am simplificat şi am dat o
amprentă mai mare specialităţii noastre – anul patru semiologie chirurgicală,
anul cinci patologie. Apoi am făcut nişte cursuri introductive în chirurgia
miniinvazivă, ca studentul să aibă noţiuni despre aceste terapii chirurgicale:
laparoscop, tehnică robotică. De asemenea, încercăm să-i facem să priceapă ce
înseamnă transplantologia – tot cu noţiuni generale. Nu-i formează asta, dar îi
ajută să plece din facultate cu un orizont.
– Sunt cursuri teoretice sau au şi componentă
practică?
–
Modulele conţin nu numai pregătirea teoretică, ci şi pe cea practică: pe
simulator, prin filmuleţe, discuţii etc. Studentul, când termină facultatea,
trebuie să ştie că laparoscopul se poate folosi acolo şi acolo, să nu se sperie
când aude de o operaţie de suprarenală cu laparoscopul, când el a văzut
suprarenala numai tăiată cu bisturiul ş.a.m.d. Facem şi noţiuni generale de
chirurgie plastică şi reconstructivă, ca el să aibă în viziune şi faptul că
anumite elemente, în special în traumatologie, pot fi reparate cu ajutorul
chirurgiei plastice şi reparatorii. În acelaşi timp le-am mai făcut un curs de
etică şi jurisdicţie medicală: să ştie că sunt anumite norme între el şi
pacient, sunt drepturi ale pacientului dar şi ale medicului, să ştie ce înseamnă
malpraxis, ce înseamnă culpă medicală etc.
– Când vor fi operative aceste cursuri?
–
Cursul de anul patru este deja tipărit şi a intrat în vigoare începând cu acest
an de învăţământ. Peste vreo două luni va apărea şi cel de anul cinci, iar din
toamnă va fi şi el operaţional. Totodată, scoatem şi un caiet de tehnici şi
gesturi de mică chirurgie: cum se spală pe mâini, cum se îmbracă o mănuşă, cum
se îmbracă un halat, cum se face o injecţie, cum se pune corect un garou sau o
sondă urinară, una nazo-gastrică, cum se face o hemostază etc. Deci, toate
micile gesturi pe care studentul trebuie să le facă în perioada stagiilor de
vară. Să existe un caiet cu un barem universal, ca indiferent la ce clinică
termină, ei să aibă un volum informaţional egal – şi teorie şi tehnică şi mică
chirurgie. În acelaşi timp, lucrăm la un barem de evaluare. Am stabilit să avem
un volum de 20–25 de întrebări pe curs, în aşa fel încât să facem un prim set
de câteva mii de întrebări, ca studentul să le citească şi să previzioneze
unele atitudini de răspuns, în raport cu noţiunile pe care şi le-a însuşit în
timpul anului.
– V-aţi gândit şi la rezidenţi?
–
Evident. Avem un program pentru cursurile rezidenţilor de anul întâi. De anul
trecut, nu mai există aşa-zisele colocvii de bunăvoinţă. Se dă examen scris după
terminarea unui stagiu. Lucrul acesta îi mobilizează mai mult, pentru că toată
lumea era obişnuită să ia numai note de nouă şi zece. Acum mai ia şi şase şi şapte,
dar şi zece când merită. Documentul acesta scris rămâne. Este cartea lui de
vizită. Examenul de anul întâi este destul de selectiv, pentru că ne gândim ca
rezidenţii care nu-l trec din două încercări, deci să ia minimum nota şapte, să
facă al şaptea an de rezidenţiat în chirurgie. Lucrul acesta i-a mobilizat mai
mult. Lucrează, citesc, se duc la examenul de stagiu, se duc la curs, pregătesc
examenul de toamnă la finalul anului de curs.
– Chiar sunteţi convins că se întâmplă asta?
– Păi,
s-a întâmplat deja. Prima serie de examen s-a dat. Şi restanţa primei serii. A
fost o diferenţă flagrantă faţă de ceea ce era până acum. Ei au crezut că este
o chestiune formală; primul grup de examen a fost format din 30 de medici
rezidenţi din care au luat doar zece, 20 au picat. După o lună, cei care n-au
luat minimum nota şapte, s-au prezentat la al doilea examen. Dacă l-ar fi
pierdut şi pe acesta, făceau al şaptelea an de rezidenţiat. Au venit foarte
bine pregătiţi, au citit… s-a văzut.
Cercetare
de amorul artei
– Putem vorbi de cercetare pe zona medicinii
de urgenţă în România?
– Putem
vorbi, dar este destul de firavă. Pentru că nu există o bază materială. Pot să
spun că pe cercetare insistă doctoranzii, pentru că nu au încotro. Ei se
înscriu la un concurs, primesc un post şi atunci le trebuie. Dar, de foarte
multe ori, îşi întreţin singuri cercetarea – laboratorul îl costă din buzunarul
lui. Nu este efectiv o cercetare pentru că fiecare îşi vede un anumit interes.
El trebuie să lucreze, să publice, să-şi facă rost de nişte documente medicale,
toate într-un sistem propriu. Dar se finalizează cu o teză de doctorat.
– La Floreasca se face cercetare?
–
Acum nu. Dar înainte existau săli de chirurgie experimentală, era un bloc de
chirurgie. Între timp s-au desfiinţat. Erau oameni care îngrijeau biobaza,
materia primă, aparate care întreţineau anumite funcţii ale animalului pe care
se făcea experimentul. În spitalul acesta s-a făcut chiar transplant de ficat,
transplant de rinichi, microchirurgie vasculară, microchirurgie intestinală pe
animale de laborator. Era o pepinieră în care oamenii studiau, aveau o
infrastructură. Aşa cum era ea, dar exista. Infrastructura aceea s-a dus. Acum
se promovează ideea: câştigi un grant, primeşti bani, te dotezi şi poţi rula.
Ca să câştigi un grant trebuie să treci, însă, de nişte furci care au la bază
altceva – sistemul relaţional. Întotdeauna există cineva care depunctează ceva
mai mult, ca să ajungi la o anumită medie. Eu pun o întrebare: dacă ne uităm
din ’90 până astăzi, din toate granturile naţionale care s-au câştigat, care
este procentul de inserţie a cercetării ca produs finit? Se ridică vagoane de
bani. Banii aceia unde s-au dus?
– Dumneavoastră aţi câştigat vreun grant naţional?
–
Nu, n-am câştigat. Am câştigat nişte programe multinaţionale, pentru că au fost
corecţi cei care au evaluat. Dar naţional niciunul.
– În calitatea pe care o aveţi, de şef al departamentului de chirurgie, promovaţi
cumva cercetarea?
–
Bineînţeles.
– Cum?
– Am
cuplat cele 16 clinici de chirurgie din Bucureşti pe anumite interese. Să
lucreze pe teme de cercetare în funcţie de frecvenţa şi adresabilitatea pe un
anumit tip de patologie. Două–trei subiecte. Sunt subiecte de traumatologie, de
urgenţă şi de boli cronice. În total, sunt vreo şase teme pe care lucrează
aceste clinici, sub coordonarea Clinicii de cercetare de la Spitalul „Sf.
Maria“ şi a doamnei profesor Ileana Constantinescu. În acelaşi timp, publicăm
ce se poate publica. Căci acum, aşa cum spuneam, unii publică pentru a-şi lua
punctele necesare la dosarul de promovare, dar alţii publică doar de amorul
artei. De altfel, dacă te uiţi, cercetare nu prea poţi să faci: calculatorul
este al tău, pentru laborator trebuie să găseşti pe cineva care ori este
preocupat de tema respectivă, ori scoţi tu bani din buzunar să-l plăteşti.