Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Suntem două armate de medici: una sub comanda prespitalului şi alta sub comanda spitalului

Viața Medicală
Dan Dumitru MIHALACHE vineri, 18 aprilie 2014

Sistemul medical de urgenţă din România funcţionează, putem spune, bine, până ce pacientul ajunge la UPU, respectiv, în secţiile de anestezie şi terapie intensivă. Mai departe, doar şansa, norocul sau poate potenţialul său financiar (de a-şi procura singur cele necesare) îl mai pot ajuta să iasă refăcut din spitalul de urgenţă. Profesorul Mircea Beuran încearcă să găsească soluţii de aducere la acelaşi nivel de dezvoltare şi a segmentului care pare că a rămas al nimănui – partea de spital – într-un interviu de Dan Dumitru Mihalache.

Diferenţele de organizare şi finanţare dintre unităţile de primiri urgenţe şi secţiile din interiorul spitalelor de urgenţă sunt defavorabile pacienţilor cu politraumă.

 Cele şase spitale de urgenţă din Bucureşti ar trebui organizate sub forma unor consorţii puse sub coordonarea aceluiaşi manager pentru a nu-şi mai suprapune competenţele şi a eficientiza cheltuielile.

În Bucureşti, pentru rezidenţii de chirurgie din anul întâi s-a introdus la finalul primului an un examen care, dacă nu este trecut după două încercări, duce automat la efectuarea celui de-al şaptelea an de rezidenţiat.


 
 

Ministrul sănătăţii a semnat săptămâna trecută un ordin prin care a alocat aproape 158 de milioane de lei, din bugetul ministerului, pentru monitorizarea, tratamentul şi îngrijirea pacienţilor critici din secţiile de Anestezie şi Terapie Intensivă (ATI) din 79 de spitale din ţară. Ministrul Nicolae Bănicioiu a mai semnat un alt ordin prin care a deblocat 20 de milioane de lei pentru materiale şi medicamente necesare bolnavilor diagnosticaţi cu infarct miocardic acut, internaţi în secţiile de terapie intensivă. Există deja un program naţional pe Anestezie şi Terapie Intensivă, funcţional, al cărui coordonator, prof. dr. Dorel Săndesc, a fost numit recent în funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii. Dacă primele segmente ale sistemului de urgenţă, cel de prespital (ambulanţele şi SMURD) şi UPU, beneficiază de o finanţare satisfăcătoare şi o funcţionare corectă, zona în care se finalizează acest parcurs terapeutic, spitalul de urgenţă în sine, suferă în continuare de subfinanţare. Prof. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România, spunea de curând că noi, românii, avem un sistem de urgenţă fracturat: „zboară elicopterul, sirenele se aud, am dus pacientul şi l-am stabilizat la UPU (…) dar, mai departe, ce se întâmplă cu el, cine îl coordonează?“. Şeful Clinicii Chirurgie III, din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca, prof. dr. Mircea Beuran, încearcă să găsească, într-un interviu acordat „Vieţii medicale“, un răspuns viabil.

 

     Se bate foarte multă monedă pe serviciul de urgenţă, în special odată cu dezvoltarea SMURD. Ce a însemnat apariţia SMURD în arhitectura sistemului de urgenţă din ţara noastră?
     – Trebuie ştiut că acest serviciu, aşa cum este el astăzi, nu s-a născut odată cu apariţia maşinilor SMURD pe străzi. El provine din 1996, când a fost iniţiat primul program de dezvoltare a Ambulanţei Bucureşti – un program în trei trepte realizat împreună cu Confederaţia Helvetică, cea care l-a şi finanţat. Prima treaptă presupunea dezvoltarea Ambulanţei Bucureşti, a doua dezvoltarea ambulanţelor la nivel de centre universitare, iar cea de-a treia treaptă urma să extindă acest program la nivel naţional, viitorul serviciu 112.
     SMURD era inclus în această construcţie?
     – Nu, pentru că la acel moment s-a considerat că trebuiau făcuţi nişte paşi „de cuplă“ după modelul elveţian. SMURD activa pe lângă Spitalul Judeţean Tg. Mureş. El nu avea un statut foarte clar – prelua nişte funcţii ale Ambulanţei Tg. Mureş, iar costurile erau acoperite de Spitalul Judeţean. Nici legea nu era foarte clară atunci. Când s-au schimbat guvernările, cei care au venit au decis ca proiectul cu elveţienii să se închidă la nivelul centrelor universitare, adică după primele două etape. Prin anii 1998–1999, fără a mai respecta logistica elveţiană, s-a introdus încet-încet, modelul de la Tg. Mureş, motiv pentru  care un anumit număr de oameni urma să facă, la Tg. Mureş, şcoala aceasta de Medicină de urgenţă: unii de paramedici, alţii de viitori doctori de urgenţă. Erau nişte cursuri organizate de doctorul Raed Arafat, pe lângă Spitalul Judeţean din Tg. Mureş, unde erau aduşi prac­ticieni din domeniul urgenţei, specialişti de la pompieri, poliţie etc.
     Pe vremea când eraţi ministru al sănătăţii aţi achiziţionat un elicopter pe care l-aţi dat apoi SMURD. De ce?
     – La vremea aceea, în 2003, pentru a organiza veriga superioară a programului despre care tocmai am vorbit – veriga naţională –, se stabilise începerea unui proces de dotare a serviciului de urgenţă pentru transportul bolnavilor cu elicoptere medicale. Ca urmare, am promovat acest program prin care am cumpărat, dacă nu mă înşel, primul elicopter pe care l-a avut SMURD. De fapt, elicopterul era al Ministerului Sănătăţii, dar a fost transferat la SMURD pentru a efectua acest gen de transporturi. Era, să zicem aşa, o substituţie a Aviasanului din trecut, adică un mijloc de transport aerian medicalizat. Gândirea era ca în această zonă – Moldova, o parte din Ardeal, sudul ţării şi Bucureşti – imediat cum apare o urgenţă, transportul cel mai rapid să fie cu elicopterul.

 

Decantarea lumii medicale din urgenţă

 

     Între timp, s-a dezvoltat serviciul 112, s-a dezvoltat sistemul ambulanţier – Ambulanţa, SMURD. Ce a însemnat asta pentru sănătatea din România?
     – Apariţia acestor sisteme mobile de transport a fost un semn bun. Ele transportau bolnavii de la locul accidentului, susţineau viaţa accidentatului şi îl predau la camerele de gardă – care atunci aveau neurochirurg, ortoped, chirurg vascular, toracic –, unde accidentatul era preluat în echipă.
     Atunci când?
     – Din anul 2000 până prin 2005–2006. După acest moment, decidenţii au gândit ca lângă segmentul mobil de transport, auto sau zbor, să existe o unitate de primiri urgenţe, acel UPU, în care să lucreze medici cu calificarea Medicină de urgenţă. Pentru asta mai întâi s-a dat un ordin de ministru, după aceea o lege prin care se înfiinţa acest serviciu de urgenţă. Oamenii dau examen, îşi fac rezidenţiatul în Medicină de urgenţă şi devin medici cu această specialitate. Lucrurile acestea au decantat lumea medicală. Unii au rămas în spaţiul prespital, alţii în spital.
     Prespital, adică Ambulanţă/SMURD, până la UPU?
     – Aici au fost tot felul de discuţii. Pe de-o parte existau opinii că prespitalul înseamnă segmentul acesta: Ambulanţă/SMURD, până la UPU – „această unitate aparţine spitalului, pentru că este în spital“, se spunea. Numai că legea lor, a celor de la UPU, arăta că un astfel de doctor poate să ţină până la 24 de ore un bolnav sub supraveghere. Pentru asta au asigurat un spaţiu cu câteva paturi, aranjate în funcţie de gravitatea pacientului: foarte grav, în aşteptare şi chiar un mic ambulatoriu. Aici se începeau o serie de investigaţii: se lua sânge, urină, se făcea o electrocardiogramă, un ecograf, chiar şi un tomograf, dacă se considera necesar. Începeau să-şi adune date şi când conturau profilul specialităţii în care era urgenţa chemau specialistul: neurolog, chirurg etc. Practic, această lege se opreşte la limita dintre UPU şi spital, deci înglobează şi UPU. Cu toate că discuţii de genul „voi sunteţi spital în spital sau spital la poarta spitalului“, sunt foarte frecvente şi acum.
     Ce înseamnă o staţionare mai lungă la UPU, în evoluţia stării pacientului?
     – De regulă sunt timpi importanţi în derularea bolii pentru care cei de la UPU nu sunt răspunzători. Mai mult, aceşti medici de la UPU şi-au arogat şi dreptul de a interna direct în secţiile din spital. Adică, dacă bolnavul, la maniera în care era prezentat după şase ore, nu mai avea semnele clinice de la venire pentru că i se aplicau tot felul de tratamente şi se mascau unele lucruri, ei îl aduceau pe secţie şi, oricât ai fi spus „domnule, nu mai are sem­ne de mine, trimiteţi-l acasă“, ei spuneau „nu, ţi-l internez, că eu am văzut (…)“. Ei, lucrul acesta a iritat interrelaţiile profe­sio­­nale. Plus că s-a adăugat şi nivelul salariilor medicilor din sis­temul acesta prespitalicesc şi UPU, care sunt mult mai mari decât ale medicilor din secţiile de spital, cu grad de specialist sau pri­mar, unde, de fapt, pacientul îşi finalizează rezolvarea medicală.
     Şi discuţiile nu se termină aici…
     – Aşa este. Ne-am lovit, tot timpul, de două situaţii total diferite. Una când anumite specialităţi atenţionau că sunt solicitate tardiv la caz şi dacă pacientul ajungea cu două, trei sau patru ore mai devreme era mult mai bine pentru el şi pentru evoluţia bolii, iar alta, când cei de la UPU spuneau că nu este adevărat, „noi l-am chemat la ora respectivă, dar domnul doctor nu a coborât pentru că făcea cutare lucru“. Un jandarm între ei nu există.
     Vorbiţi la timpul trecut despre aceste probleme. S-au rezolvat între timp?
     – În proporţie de 70%, s-au mai rezolvat, dar încă mai avem de lucrat aici.

 

„Pe secţie se rupe filmul“

 

     Bănuiesc că aveţi şi o rezolvare pentru aceste situaţii.
     – Din punctul nostru de vedere, al celor din spital, rezolvarea este foarte simplă. În primul rând, această reţea ambulanţieră are un sistem de comunicare. O ambulanţă care vine de pe DN1 anunţă şeful de la UPU: „vine o ambulanţă cu o politraumă cu o anumită complexitate“. Acesta ar trebui ca, în clipa aceea, să comunice terapeutului intensiv, chirurgului dacă e cazul de chirurgie, ortopedului, neurochirurgului, chirurgului toracic: „vă invit pentru că în următoarele cinci–şapte minute Ambulanţa aduce un caz complex“. Specialiştii vin, văd, iar pe baza informaţiilor primite de la maşina care transportă pacientul îşi fac în următoarele câteva minute bilanţurile şi stabilesc conduita. Pentru că nu există o singură conduită. Una ar fi ca în caz de supraurgenţă, pacientul să fie dus direct la sala de operaţii. Prin experienţa lor, chirurgul şi terapeutul intensiv pot observa aceste lucruri cu mai mare fineţe. În cazul în care pacientul nu are nevoie de operaţie, dar trebuie să fie dus repede în terapie intensivă, să i se facă nişte corecţii, doar specialistul de terapie intensivă va putea observa şi stabili dacă se impune acest lucru.
     Şi nu se întâmplă aşa?
     – Nu întotdeauna. Nimeni nu neagă că nu avem nevoie de segmentul acesta – UPU. Este foarte bun, dar încă este nevoie să se lucreze cu personalul de aici, în ceea ce priveşte colaborarea cu secţiile. Noi, acum, prin lege, suntem două armate de medici: una, sub comanda prespitalului şi alta sub comanda spitalului. Este greu să le omogenizezi. Practic, ar trebui să fie o singură comandă în aşa fel încât, în clipa în care pacientul a intrat în spital personalul de aici să se alinieze programului spitalului. Mai mult decât atât, fiziologia traumei are un interval eficient în primele 24–48 de ore şi o fereastră biologică pe perioada următoarelor trei–cinci zile, când gesturile de agresivitate chirurgicală nu se recomandă. Şi atunci, totul trebuie făcut la venire. Dar şi dacă ar ajunge pe secţie la timp, mai avem o problemă: spitalul nu are tije, de exemplu, nu are kituri de fixare a coloanei. Mâine, poimâine, răspoimâine, deja înseamnă un bolnav răstignit în pat, care nu se poate mobiliza şi încep să-i apară complicaţiile de inactivitate – pneumonie, tromboflebită, escară.
     De un an de zile a fost implementat programul naţional de ATI. Nu vă ajută?
     – Pot spune că acest program aduce nişte echipamente sofisticate, bune pentru o anumită logică, dar nu are cum să ajute bolnavul când ajunge pe secţie. Acolo se rupe filmul. Nu există ceea ce trebuie întotdeauna, iar complicaţiile acestor bolnavi provin tocmai că nu se înlănţuiesc etapele în perioada eficientă de terapie, adică în primele ore, în prima zi. Mai mult, se dau nişte medicamente bolnavului numai pe perioada cât el este în terapie intensivă. În clipa în care este transferat pe secţie, programul acela încetează şi suntem puşi în situaţia să preluăm un bolnav, să-i administrăm o altă medicaţie, pentru că pe cea iniţială n-o avem. Bolnavii cu politraumă nu sunt nişte bolnavi ieftini, sunt foarte scumpi. Ei consumă într-un timp foarte scurt nişte resurse financiare mari, după care, în perioada de refacere, de convalescenţă, mai pot face şi complicaţii şi rămân în continuare în spitalizare. Ei, aceasta este o altă problemă: eu cheltui cu îngrijirea unui bolnav 300.000–500.000 de lei şi primesc de la Casă 1.700 de lei, la care se mai adaugă un coeficient de complexitate – hai să zic, 1.800–1.900 de lei. Ce înseamnă asta? Cu acest pacient consumăm banii pentru, să zicem, alţi 200 de bolnavi, care evident vor fi vitregiţi. DRG-ul, în baza căruia ni se decontează serviciile, nu se poate aplica corect în traumatologie, pentru că nu putem să punem un caz rezolvat pe o medie financiară, ca la celelalte specialităţi.

 

Prea multe spitale de urgenţă în Bucureşti

 

     Avem foarte multe spitale de urgenţă în Bucureşti, ca de altfel în toată ţara. Sunt necesare toate?
     – Nu sunt. Situaţia aceasta a apărut la un moment dat, când, negăsindu-se o variantă de a mări salariile medicilor, guvernele care s-au succedat au făcut tot felul de altoiri, s-au înnădit cu tot felul de tertipuri – indemnizaţie de urgenţă sau alte adaosuri la salariu –, încât au zis că mai bine pun o etichetă de urgenţă la spitale şi aşa mai pot adauga 25% la salariul medicilor de acolo. Dar acei medici, ca profesionişti prin formaţie, nu sunt pregătiţi pentru urgenţă. Şi aşa s-a ajuns la situaţii în care medici pregătiţi pentru urgenţă, în loc să facă traumatologie, stau şi păzesc o bronhopneumonie septică intubată, sau mai ştiu eu ce.
     Consideraţi necesară o corecţie aici?
     – Da, eu cred că, la nivel de Bucureşti, sunt suficiente Floreasca (n. red. Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca), Universitarul (n. red. Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti), Bagdasarul (n. red. Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. dr. Bagdasar-Arseni“) şi Pantelimonul (n. red. Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Pantelimon“), iar pentru copii, Budimexul (n. red. Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „M. S. Curie“) şi Grigore Alexandrescu (n. red. Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu“). Apoi, spitalele care ţin de primărie să fie structurate în aşa fel încât să poată prelua o seamă de probleme cu impact social şi să lase urgenţa traumatică acestor spitale de urgenţă. În al doilea rând, consider că este obligatoriu ca, în Bucureşti, cele şase spitale de urgenţă pe care le-am enumerat să se lege. Adică, Spitalul Pantelimon cu Floreasca şi Grigore Alexandrescu să funcţioneze în grup, pentru că sunt pe aceeaşi parte a Dâmboviţei Şi sunt complementare: Floreasca nu are Obstetrică-ginecologie, dar Pantelimonul are. Şi atunci, nu ne mai inundă pe noi aceste cazuri – ca urgenţe traumatice vreau să zic –, ele ar putea foarte bine să fie prelucrate, global din punctul de vedere al situaţiei bolnavilor, în acest consorţiu. Copiii deja se tratează aici (n.red. în cadrul acestui grup – la Spitalul Gr. Alexandrescu), iar restul patologiilor se poate echilibra între cele două spitale. Nu ar mai fi nevoie de trei directori, de trei contabili ş.a.m.d. Va fi o structură adminis­trativă comună. Pe partea cealaltă, e Spitalul M. S. Curie cu Spitalul Universitar şi cu Bagdasar – un alt consorţiu, ca să zic aşa. Universitarul are Obstetrică-ginecologie, iar restul patologiilor le au şi unii şi alţii. În condiţiile acestea, am putea să restructurăm financiar nişte cheltuieli pe administraţie, să judecăm patologia, să punem banii împreună, licitaţiile să fie mult mai eficiente şi s-ar putea ca această respon­sa­bilitate a managerului celor trei spitale să-l facă să fie altfel văzut. Apoi, trebuie reanalizată situaţia unor spitale cu rang de urgenţă, dar care au trei chirurgi, doi ortopezi, de nici nu pot să-şi facă gărzile ca lumea. Din această cauză, noi (n. red. medicii de la Spitalul Floreasca) suntem puşi în situaţia ca de foarte multe ori să nu mai primim traumă – ni se aduc tot felul de cazuri terminale. Evident, nu le poţi refuza, dar nu ocupa locul într-un spital cu activitate de urgenţă, cu un bolnav sub o terapie a cărui perspectivă nu există.
     Dar poate fi şi acesta o urgenţă.
     – Da, chiar este o urgenţă, prin spectacolul medical pe care-l face, dar din punctul de vedere al eficienţei e de discutat. Avem spitale cu profil de îngrijiri oncologice terminale: la „Sf. Irina“ (n. red. Centrul de îngrijiri paliative „Sf. Irina“), la „Sf. Luca“ (n. red. Spitalul de Boli Cronice „Sf. Luca“), şi nu numai. Acolo medicii sunt pregătiţi pentru aşa ceva. Dar, pentru că nu poţi, în miezul nopţii, să-i pui să mai umble cu acest caz pe drum, îl preiei. Numai că toate aceste cazuri colmatează spitalul.

 

Trauma se învaţă în echipă

 

     Care este frecvenţa cazurilor de cancer în raport cu cele pentru traume?
     – Cred că la 20–30 de cancere vine o traumă. Noi le facem, pentru că sunt urgenţe non-traumatice, dar e nefiresc ca într-un spital recunoscut de urgenţă să facem cancere cu o asemenea frecvenţă. Şi asta, pentru că trauma o împărţim cu tot felul de alte spitale. De aceea spun că se ajunge la o deprofesionalizare. Să nu se înţeleagă că acei bolnavi nu trebuie îngrijiţi. Doamne fereşte! Dar impactul cu specialitatea de urgenţă este departe. Ei necesită îngrijiri, să le numim în cazul acesta, terminale Şi nu trebuie să ia locul unui bolnav care potenţial trebuie să trăiască. Pentru că aşa sunt făcute bolile. La un moment dat, te termină. Nu e o noutate, nu e o răutate. În acelaşi timp însă, nu poţi nici să-l plimbi prin Bucureşti sau să-i spui să meargă acasă, că de acolo vine. Dar, cum nu se fac covrigi la fabrica de pantofi, nu poţi să amesteci lucrurile nici la spitalul cu cel mai mare profil de urgenţă traumatică şi non-traumatică din Bucureşti. Un spital tradiţional, care trebuie întreţinut şi sprijinit, cât mai sunt specialiştii aceştia, că dacă nu le dai de lucru, pleacă. Atâta timp cât sufleteşte încă mai sunt legaţi de spital, lasă-i să muncească acolo şi dă-le materia primă: trauma şi urgenţele non-traumatice. Noi nu vrem să renunţăm la traumatologie, pentru că avem echipă. O echipă formată din chirurgi, neurochirurgi, ortopezi, terapeut intensiv etc. Trauma se învaţă în echipă. Chiar dacă acum o fac toţi, trauma asta aici s-a născut. Şi, mai mult, nu credem că toţi o fac la aceeaşi calitate, pentru că mai mult de 25–30% din cazurile care ajung aici provin de la alte spitale din Bucureşti sau din ţară. Şi sunt tot spitale de urgenţă.

 

O singură şcoală de chirurgie

 

     Sunteţi directorul departamentului de chirurgie din cadrul UMF „Carol Davila“ Bucureşti. În Capitală, ca şi la nivel de ţară, funcţionează mai multe şcoli de chirurgie, în funcţie de amprenta profesorului de acolo. Încercaţi cumva să unificaţi acest învăţământ chirurgical?  
     – La nivel de Bucureşti, da. Am hotărât să scoatem un curs unic, bineînţeles, respectând curricula europeană. Am căutat să dezvoltăm cursuri – pentru anul patru şi cinci – după nişte pretenţii de cunoaştere. Adică, am periat mult din lucrurile care poate tradiţional se repetau şi la anatomie, şi la fiziologie, fiziopatologie sau la anatomie patologică, le-am simplificat şi am dat o amprentă mai mare specialităţii noastre – anul patru semiologie chirurgicală, anul cinci patologie. Apoi am făcut nişte cursuri introductive în chirurgia miniinvazivă, ca studentul să aibă noţiuni despre aceste terapii chirurgicale: laparoscop, tehnică robotică. De asemenea, încercăm să-i facem să priceapă ce înseamnă transplantologia – tot cu noţiuni generale. Nu-i formează asta, dar îi ajută să plece din facultate cu un orizont.
     Sunt cursuri teoretice sau au şi componentă practică?
     – Modulele conţin nu numai pregătirea teoretică, ci şi pe cea practică: pe simulator, prin filmuleţe, discuţii etc. Studentul, când termină facultatea, trebuie să ştie că laparoscopul se poate folosi acolo şi acolo, să nu se sperie când aude de o operaţie de suprarenală cu laparoscopul, când el a văzut suprarenala numai tăiată cu bisturiul ş.a.m.d. Facem şi noţiuni generale de chirurgie plastică şi reconstructivă, ca el să aibă în viziune şi faptul că anumite elemente, în special în traumatologie, pot fi reparate cu ajutorul chirurgiei plastice şi reparatorii. În acelaşi timp le-am mai făcut un curs de etică şi jurisdicţie medicală: să ştie că sunt anumite norme între el şi pacient, sunt drepturi ale pacientului dar şi ale medicului, să ştie ce înseamnă malpraxis, ce înseamnă culpă medicală etc.
     Când vor fi operative aceste cursuri?
     – Cursul de anul patru este deja tipărit şi a intrat în vigoare începând cu acest an de învăţământ. Peste vreo două luni va apărea şi cel de anul cinci, iar din toamnă va fi şi el operaţional. Totodată, scoatem şi un caiet de tehnici şi gesturi de mică chirurgie: cum se spală pe mâini, cum se îmbracă o mănuşă, cum se îmbracă un halat, cum se face o injecţie, cum se pune corect un garou sau o sondă urinară, una nazo-gastrică, cum se face o hemostază etc. Deci, toate micile gesturi pe care studentul trebuie să le facă în perioada stagiilor de vară. Să existe un caiet cu un barem universal, ca indiferent la ce clinică termină, ei să aibă un volum informaţional egal – şi teorie şi tehnică şi mică chirurgie. În acelaşi timp, lucrăm la un barem de evaluare. Am stabilit să avem un volum de 20–25 de întrebări pe curs, în aşa fel încât să facem un prim set de câteva mii de întrebări, ca studentul să le citească şi să previzioneze unele atitudini de răspuns, în raport cu noţiunile pe care şi le-a însuşit în timpul anului.
     V-aţi gândit şi la rezidenţi?
     – Evident. Avem un program pentru cursurile rezidenţilor de anul întâi. De anul trecut, nu mai există aşa-zisele colocvii de bunăvoinţă. Se dă examen scris după terminarea unui stagiu. Lucrul acesta îi mobilizează mai mult, pentru că toată lumea era obişnuită să ia numai note de nouă şi zece. Acum mai ia şi şase şi şapte, dar şi zece când merită. Documentul acesta scris rămâne. Este cartea lui de vizită. Examenul de anul întâi este destul de selectiv, pentru că ne gândim ca rezidenţii care nu-l trec din două încercări, deci să ia minimum nota şapte, să facă al şaptea an de rezidenţiat în chirurgie. Lucrul acesta i-a mobilizat mai mult. Lucrează, citesc, se duc la examenul de stagiu, se duc la curs, pregătesc examenul de toamnă la finalul anului de curs.
     Chiar sunteţi convins că se întâmplă asta?
     – Păi, s-a întâmplat deja. Prima serie de examen s-a dat. Şi restanţa primei serii. A fost o diferenţă flagrantă faţă de ceea ce era până acum. Ei au crezut că este o chestiune formală; primul grup de examen a fost format din 30 de medici rezidenţi din care au luat doar zece, 20 au picat. După o lună, cei care n-au luat minimum nota şapte, s-au prezentat la al doilea examen. Dacă l-ar fi pierdut şi pe acesta, făceau al şaptelea an de rezidenţiat. Au venit foarte bine pregătiţi, au citit… s-a văzut.

 

Cercetare de amorul artei

 

     Putem vorbi de cercetare pe zona medicinii de urgenţă în România?
     – Putem vorbi, dar este destul de firavă. Pentru că nu există o bază materială. Pot să spun că pe cercetare insistă doctoranzii, pentru că nu au încotro. Ei se înscriu la un concurs, primesc un post şi atunci le trebuie. Dar, de foarte multe ori, îşi întreţin singuri cercetarea – laboratorul îl costă din buzunarul lui. Nu este efectiv o cercetare pentru că fiecare îşi vede un anumit interes. El trebuie să lucreze, să publice, să-şi facă rost de nişte documente medicale, toate într-un sistem propriu. Dar se finalizează cu o teză de doctorat.
     La Floreasca se face cercetare?
     – Acum nu. Dar înainte existau săli de chirurgie experimentală, era un bloc de chirurgie. Între timp s-au desfiinţat. Erau oameni care îngrijeau biobaza, materia primă, aparate care întreţineau anumite funcţii ale animalului pe care se făcea experimentul. În spitalul acesta s-a făcut chiar transplant de ficat, transplant de rinichi, microchirurgie vasculară, microchirurgie intestinală pe animale de laborator. Era o pepinieră în care oamenii studiau, aveau o infrastructură. Aşa cum era ea, dar exista. Infrastructura aceea s-a dus. Acum se promovează ideea: câştigi un grant, primeşti bani, te dotezi şi poţi rula. Ca să câştigi un grant trebuie să treci, însă, de nişte furci care au la bază altceva – sistemul relaţional. Întotdeauna există cineva care depunctează ceva mai mult, ca să ajungi la o anumită medie. Eu pun o întrebare: dacă ne uităm din ’90 până astăzi, din toate granturile naţionale care s-au câştigat, care este procentul de inserţie a cercetării ca produs finit? Se ridică vagoane de bani. Banii aceia unde s-au dus?
     Dumneavoastră aţi câştigat vreun grant naţional?
     – Nu, n-am câştigat. Am câştigat nişte programe multinaţionale, pentru că au fost corecţi cei care au evaluat. Dar naţional niciunul.
     În calitatea pe care o aveţi, de şef al departamentului de chirurgie, promovaţi cumva cercetarea?
     – Bineînţeles.
     Cum?
    – Am cuplat cele 16 clinici de chirurgie din Bucureşti pe anumite interese. Să lucreze pe teme de cercetare în funcţie de frecvenţa şi adresabilitatea pe un anumit tip de patologie. Două–trei subiecte. Sunt subiecte de traumatologie, de urgenţă şi de boli cronice. În total, sunt vreo şase teme pe care lucrează aceste clinici, sub coordonarea Clinicii de cercetare de la Spitalul „Sf. Maria“ şi a doamnei profesor Ileana Constantinescu. În acelaşi timp, publicăm ce se poate publica. Căci acum, aşa cum spuneam, unii publică pentru a-şi lua punctele necesare la dosarul de promovare, dar alţii publică doar de amorul artei. De altfel, dacă te uiţi, cercetare nu prea poţi să faci: calculatorul este al tău, pentru laborator trebuie să găseşti pe cineva care ori este preocupat de tema respectivă, ori scoţi tu bani din buzunar să-l plăteşti.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.