În cuprinsul unuia dintre memoriile – pe
file numeroase – adresate în martie 1968 secretarului general al Partidului
Comunist Român, cu dorinţa să ajungă chiar sub ochii lui Nicolae Ceuşescu (Cunoscând înţelepciunea şi largul orizont de
care aţi dat dovadă în activitatea neobosită de Partid şi de Stat, mă adresez
dumneavoastră cu convingerea că veţi găsi soluţia cea mai indicată pentru
rezolvarea cazului meu), şi după acest 
introductiv captatio benevolentiae reprodus între paranteze, Florica Bagdasar, medic-pensionar (67
de ani), caută să explice de la cine şi de la ce a pornit „scandalul“ legat de
Centrul de Igienă Mintală, nădăjduind astfel să înlăture „o nelinişte
sufletească de peste 20 de ani“.
1968 avea să fie anul „Primăverii de la
Praga“, când Alexander Dubcek lansa un program de reforme politice, sociale şi
economice de neimaginat până atunci într-o ţară a lagărului socialist, iar la
21 august, Nicolae Ceauşescu va condamna cu vehemenţă şi în public – în Piaţa
Palatului, din balconul sediului Comitetului Central – invazia Cehoslovaciei de
către armatele a cinci state semnatare ale Pactului de la Varşovia. („O mare
greşeală şi o primejdie gravă“; „Nu există nici o justificare, nu poate fi
acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei
militare în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc“) Va fi anul
maximei popularităţi a liderului comunist român (participanţii la uriaşul
miting exprimându-şi adeziunea şi hotărârea de a opune rezistenţă în cazul unei
acţiuni similare împotriva României). A fost anul unei mari înşelătorii
politice, când s-a crezut că vremea terorii şi a dictaturii luase sfârşit, când
îndeosebi intelectualii au sperat în respectarea drepturilor fundamentale ale
omului, în libertatea de expresie, în acordarea posibilităţii de a călători
etc., înscriindu-se, în număr mare şi de bunăvoie în rândul membrilor de
partid. A fost, pentru o bună bucată de timp, „abureală“ în ochii Occidentului,
făcut să creadă că România se va desprinde din blocul sovietic. Generalul de
Gaulle soseşte în luna mai în vizită la Bucureşti, iar în anul următor –
Richard Nixon. „Din acest moment, destinul lui Ceauşescu devine unul «istoric»,
iar regimul tinde treptat către rangul de «epocă» în sine1“ Calea
spre dictatura absolută va fi liberă, se va naşte şi dezvolta, de o manieră
aiuritoare, un cult al personalităţii, propriu, poate, doar Coreei de Nord,
care vor dura până în decembrie ’89. Florica Bagdasar a socotit că acesta era
momentul potrivit, iar Ceauşescu – omul care îi va face dreptate. De aceea a
ales să se adreseze tovarăşului secretar general al PCR însuşi.
Campania
îndreptată în contra mea încă din primăvara anului 1948, avea la origină o
acerbă dispută pe care o avusesem cu M. Roller. Acesta, prevalându-se de situaţia
pe care o avea în Comitetul Central al Partidului, încerca să-şi impună un
punct de vedere nefundamentat ştiinţific, în probleme de învăţămînt; pregătirea
serioasă pe care o aveam în aceste probleme m-a determinat, din motive obiective,
să-l combat cu vehemenţă, fapt care l-a determinat pe M. Roller să se răzbune. Florica
Bagdasar expune în continuare în ce consta experienţa dobândită în cursul pregătirii
sale de specialitate, faptul că, încă din 1938, experimentase cu succes, în şcoli
din Capitală (apoi şi în judeţul Argeş), procedee şi materiale didactice
ultramoderne în pedagogia timpului, care aveau ca scop să-i stimuleze pe elevi
să se poată autocontrola şi autocorecta cu succes şi astfel să înregistreze
progrese la învăţătură. A organizat, de asemenea, ca anexă a Centrului, o şcoală
pentru copiii cu deficienţe mintale şi de comportament, reuşind recuperarea
multora dintre ei. Prestigiul pe care îl dobândise în rândul cadrelor didactice
a „deranjat“: punea în umbră pe cei care
se erijaseră, fără competenţă, conducători ai şcolii noastre din acea vreme.
Ca represalii, M. Roller începe prin a suspenda apariţia revistei Copilul, a cărei directoare era, şi a
dispune sistarea experimentului pedagogic din Argeş. E defăimată, i se întind
curse, i se trimit anonime ameninţătoare; la Institutul de Igienă, se
organizează o şedinţă la care sunt mobilizate peste 150 de persoane – cadre
didactice, medicale şi studenţi; i se aduc „învinuiri atât de grave, încât dacă
ele ar fi fost adevărate trebuiau să se soldeze cu excluderea mea din Partid şi
cu
condamnarea mea pe viaţă la temniţă grea“. Chemările la Partid, interogările
– purtate, uneori, de o manieră jignitoare – au durat un an şi jumătate:
„Chinul la care am fost supusă, atunci, pe nedrept, a fost cumplit“. A fost
anchetată de Securitate, dar, mai ales prin intermediul unui articol
„demascator“ apărut în principalul organ de presă al PMR, Scânteia2, a
fost supusă oprobriului public. Instituţiile pe care le crease erau „focare de
răspândire a putredei ideologii burgheze“, devenise duşman al copiilor clasei
muncitoare şi al poporului! Acest articol de ziar a servit apoi ca bază pentru
o intensă campanie de presă; va fi reluat şi discutat în manualele de
pedagogie, în publicaţii medicale şi sindicale, ale căror titluri, paragrafe
din conţinut, nume ale autorilor sunt citate de Florica Bagdasar. I se dădeau şi
lovituri „colaterale“, cum s-a grăbit s-o facă Secţia ştiinţelor medicale a
Academiei RPR, prin raportul „Învăţătura lui I. P. Pavlov şi aplicarea ei în
practica medicală“, prezentat de prof. dr. Grigore Benetato. Sub acoperirea
acestui titlu general, Florica Bagdasar era criticată în lipsă, căci nu fusese
invitată (în mod intenţionat) să asiste şi, eventual, să se poată apăra. „Nu
pot să cred că această omitere de a fi invitată este întâmplătoare, când
rapoartele au fost pregătite în cadrul Academiei şi al Ministerului Sănătăţii şi
unde deci s-a ştiut că va fi pusă în discuţie activitatea mea, cu atât mai mult
cu cât colegii de specialitate au fost invitaţi“. Punct cu punct, dr. Florica
Bagdasar demontează acuzaţiile fanteziste din raportul respectiv şi mai ales
aceea care susţinea că toţi copiii greu educabili erau consideraţi deficienţi
mintali şi, ca atare, trebuiau scoşi din şcolile obişnuite. E fals ceea ce
afirma în raport profesorul Benetato: „Nu scoteam copii sănătoşi din şcolile
obişnuite, ci, din contră, din numărul mare de copii trimişi de policlinicile şcolare
cu diferite probleme psihice, după o examinare minuţioasă, îi retrimiteam în
proporţie de 90% înapoi la şcolile elementare, cu indicaţii terapeutice cari să
le uşureze reîncadrarea“.
Mă îndoiesc că argumentele de ordin ştiinţific
şi trimiterile bibliografice puteau fi înţelese de adresantul memoriului, ba
chiar nici de consilierii săi din acel moment. Spre onoarea sa, prof. dr. Vlad
Voiculescu, mai târziu director ştiinţific adjunct al Institutului de
Neurologie al Academiei RSR, care a făcut parte dintr-o comisie – de pedagogi şi
medici – trimisă, în urma editorialului din Scânteia,
spre a verifica modul cum sunt examinaţi copiii în şcoala de pe lângă Centrul
de Igienă Mintală, s-a exprimat în sprijinul activităţii Centrului şi al muncii
dr. Florica Bagdasar3.
Pe colţul primei pagini a memoriului
avându-l ca destinatar pe Ceauşescu, cerut – nu se cunoaşte motivul – de Al.
Bârlădeanu, spre a fi înaintat secretarului general, memoriu existent la
Arhivele Naţionale, cineva notează cu creionul albastru: „Netrimis“. Solicitat,
primit, dar netrimis de Bârlădeanu către Cabinetul nr. 1. Oare de ce? O explicaţie
ar putea fi următoarea: în martie 1968, când l-ar fi solicitat, Al. Bârlădeanu
era încă membru plin al Prezidiului Comitetului Politic Executiv (CPEx). La
plenara CC din decembrie 1968 însă, tovarăşii Bârlădeanu, Borilă şi Moghioroş
„demisionează“, motivând probleme de sănătate. Pe care primul din acest trio
„dejist“ chiar le avusese. „Mai întâi, am fost eliberat din funcţia de preşedinte
al Consiliului Naţional Ştiinţific, apoi din aceea de vice-preşedinte al
Consiliului de Miniştri. După, din prezidiul CPEx. Apoi, din cea de membru al
CC. S-au ţinut lanţ aceste eliberări, publicate pe rând (în presă, n. n.), cu o plăcere sadică“ – declară Al. B. într-o
suită de interviuri acordate Laviniei Betea4. Dacă nu a fost rătăcit
şi uitat în mapele sale, atunci Al. Bârlădeanu, simţind că Ceauşescu nu-l are
la inimă, a ezitat să-l 
înainteze, memoriul necesitând, probabil, şi o notă de
fundamentare, ceea ce i-ar fi putut crea probleme, mai ales dacă demersul de
susţinere ar fi fost considerat inoportun. Tergiversarea a fost, cred, soluţia
de moment şi, până la urmă, pentru Florica Bagdasar, era deja prea târziu.
Cei care învăţam istorie în acei ani ştim
acum ce a însemnat pentru istoriografia română „opera“ lui Mihail Roller, plină
de falsificări şi de minciuni, precum cele fără număr din al său: „Manual unic
de istorie a RPR“. I se spunea Controller
– scrie V. Tismăneanu: „Maniac al purităţii ideologice, obsedat de întărirea
vigilenţei pe frontul istoric, un impostor propulsat în fruntea lumii academice
româneşti, Roller a fost, ca şi Trofim Lîsenko în biologia sovietică, un şarlatan“.
Academician, numit în 1948 membru titular, şeful Secţiei de ştiinţă a CC al
PMR, acesta devenise adversarul îndobitocit în propriile-i „idei“ al dr. Florica
Bagdasar. În zadar aceasta, uzând de argumente, dovedindu-şi bunele intenţii,
încerca să-l convingă despre adevărul şi justeţea cercetărilor sale. „Roller a
fost instrumentul voluntar şi pervers al unei politici deliberate de anihilare
a tradiţiei europene, prooccidentale în ştiinţele umaniste“5. Iar
manevra abjectă cu textul incriminator din ziar era similară cu aceea care a
urmărit anihilarea literară a lui Tudor Arghezi, prin articolul-fluviu apărut
în patru numere consecutive al Scânteii
(ian. 1947), semnat de Sorin Toma, redactor şef (fiul poetului şi academicianului
A. Toma): „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Răsfoind volumele lui
T. Arghezi“.
Florica Ciumetti (prin căsătorie
Bagdasar) s-a născut într-o familie de armâni
din comuna Bitolia/Bitola/Bitoly („Monastir“ în timpul ocupaţiei otomane) din
sudul Macedoniei, la 24 ianuarie 1901. În urma războaielor balcanice
(1912–1913), Macedonia va fi împărţită între Serbia, Grecia şi Bulgaria. În
1946, Macedonia sârbească devine republică a statului federal iugoslav, iar în
1991 îşi proclamă independenţa. Istoricul austriac Max Demeter Peyfuss numeşte
Bitola un „Shanghai al Balcanilor“, având în vedere multitudinea etniilor
(turci, albanezi, slavi, greci, aromâni, ţigani), şi arată că această localitate
s-a dezvoltat ca un centru al culturii aromâneşti: „existau aici Liceul de băieţi,
Şcoala superioară de fete, Consulatul Regal al României, librărie, bibliotecă,
până şi farmacie românească!“6. La una dintre şcolile amintite,
Florica Ciumetti urmează clasele primare. Va continua studiile liceale la
Bucureşti, la Liceul „Pompilian“, dar şi la Iaşi şi Roman, ultimele clase, în
refugiul din Primul Război Mondial. Tatăl său, Sterie Ciumetti, „de origine
român-macedonean, era fiu de păstor şi primul din familia mea care a învăţat
carte“ (cum declară, în 1951, Fl. B., într-o Autobiografie depusă la serviciul „Cadre“ al Institutului
Medico-Farmaceutic Bucureşti). A urmat Politehnica în Bucureşti, devenind
inginer constructor de poduri şi şosele, dar, pentru scurt timp, a predat şi
matematicile, într-un liceu din Bitolia. „Bunicul meu – îşi aminteşte Alexandra
Bellow – era cunoscut ca om înţelept, de supremă corectitudine, onest şi liber
cugetător. Era apolitic. După părerea mamei mele, trebuie să fi fost mason. El
a avut un motto în viaţă: «Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină». Avea
convingerea ca atât fetele, cât şi băieţii trebuie să fie educaţi, considera că
o educaţie de calitate este cea mai buna zestre pe care o poţi da unui copil:
averea, starea socială, puterea politică azi sunt, mâine nu sunt, însă, «o
minte bine mobilată» – cum spunea el – asta nu ţi-o poate lua nimeni“7.
Sterie Ciumetti a lucrat în judeţele Vaslui, Silistra, Ilfov – inginer şef; în
regiunea Constanţa, ca inginer-inspector general. Mama Floricăi (Anastasia, născută
Nicolae) se trăgea tot dintr-o familie de păstori, din zona munţilor Pind,
urmase şase clase de liceu. Familia Ciumetti a sosit în România în 1913, după
evenimentele istorice amintite,
când, în urma aşa-zisei „acţiuni de eliberare a
statelor coaliţiei balcanice“, soldată cu distrugerea a numeroase aşezări
româneşti, victime, închiderea şcolilor şi dărâmarea bisericilor, români de la
sud de Dunăre s-au refugiat în Regat, aici viaţa părându-li-se mai sigură. Şi
mulţi n-au mai plecat.8 Premonitoriu, Constantin C. Giurescu
(1901–1977) scrie, în 1943, în lucrarea sa „Istoria Românilor“, completată şi
apărută ulterior în mai multe ediţii: „Prin tratatul de la Bucureşti, în 1913,
noi am obţinut pentru aceşti fraţi ai noştri dreptul de a avea şcoală şi
biserică românească; el n-a fost însă pretutindeni respectat şi chiar astăzi nu
e aplicat în unele regiuni. După războiul din 1914–1918, o mică parte dintre
aromâni au fost aduşi aci, în ţară, şi colonizaţi în Cadrilater; datoria noastră
e să-i aducem pe toţi şi să-i aşezăm în oraşe şi de-a lungul hotarelor, căci,
altfel, cu timpul, ei vor dispărea, cum au dispărut atâţia fraţi de ai noştri
din Peninsula Balcanică“9.
Florica şi-a pierdut mama devreme, când
copiii erau încă mici. Au fost şase, din care au trăit trei: Florica, o soră şi
un frate decedat în urma unei boli îndelungate (1941). Ea fiind cea mai mare, a
trebuit să preia grijile gospodăriei, ajutându-şi tatăl la creşterea fraţilor.
Biografii Floricăi Bagdasar arată că această situaţie i-a conferit o mare
autoritate morală în familie, o familie care – aşa cum sunt majoritatea la
aromâni – reprezintă o comunitate cu puternice legături. După bacalaureat,
Florica Ciumetti ar fi dorit să urmeze Şcoala Politehnică din Bucureşti10,
dar, la acea dată, nu erau admise femei. Protestează, împreună cu alte tinere,
la Ministerul Instrucţiunii Publice, faţă de această măsură discriminatorie,
demers rămas fără răspuns, situaţie în care adoptă cea de-a doua variantă la
care se gândise: înscrierea la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1918), pe
care o va absolvi în 1925, când, la 1 iunie, obţine diploma de doctor în
medicină şi chirurgie şi dreptul de liberă practică. A făcut externatul
începând din 1923, iar internatul la Spitalul Aşezămintelor Brâncoveneşti, până
în 1926. Pentru o perioadă scurtă, a lucrat la circumscripţia sanitară
Fundeni-Frunzăneşti. În timpul facultăţii, s-a cunoscut cu Dimitrie Bagdasar,
ea studentă în anul întâi, el – în ultimul an la Institutul Medico-Militar, iar
în 1927 s-au căsătorit. Părinţii mei au
fost înainte de toate doctori. Doctori cu vocaţie. Au fost în acelaşi timp şi
parteneri într-o căsnicie minunată, invidiată de cei care i-au cunoscut: s-au
iubit, s-au respectat şi s-au susţinut unul pe celalalt. Tatăl meu a fost,
într-un anume fel, un vizionar. Iar mama i-a fost cea mai apropiată confidentă.
Ea, cu simţul măsurii pe care-l avea, a fost, într-adevăr, punctul de sprijin
al vieţii lui, a fost pentru el „stânca Gibraltarului“. În fazele timpurii, când
tatăl meu lupta să întemeieze neurochirurgia în România, mama a lucrat împreună
cu el, secondându-l în sala de operaţie şi colaborând cu el la numeroase lucrări
ştiinţifice. L-a asistat ani de zile la operaţii, până când el a reuşit să-şi
formeze „echipa de neurochirurgie“. În anii aceia, o operaţie pe creier dura
multe ore. Sângele, suferinţa, tensiunea din sala de operaţii erau absolut
istovitoare fizic şi emoţional. După operaţiile reuşite, mama glumea cu tata:
„Crezi că Regele Hades se va supăra că i-ai mai furat un supus?“11.
„Dar de nuntă“ – acceptat cu bucurie de
Florica Bagdasar – va fi o călătorie de studii în SUA, în 1927, unde D.
Bagdasar obţinuse o bursă de studii la Boston, pentru a lucra cu Harvey
Williams Cushing (1869–1939), fondatorul neurochirurgiei moderne. La rândul său,
dr. Florica Bagdasar se va orienta spre o specialitate nouă: asistenţa şi
patologia neuropsihică a copiilor. Pentru meritele sale, primeşte o bursă
Rockefeller, spre a studia la Harvard University – School of Public Health
(1927–1929).Va obţine un certificat eliberat de această înaltă şcoală (1928).
Pe fondul muncii excesive şi al dificultăţilor materiale (bursa primită era
insuficientă), ambii s-au îmbolnăvit de TB, fiind internaţi, sub protecţia lui
H. Cushing, care i-a îndrăgit, în sanatoriul de tuberculoză „Trudeau“, pe valea
râului Saranac (în nordul statului New York). Au revenit în ţară, lucrând doi
ani la Jimbolia, apoi la Cernăuţi. În fine, în 1933, soţii Bagdasar au ajuns în
Bucureşti – el a organizat prima clinică de neurochirurgie la Spitalul Central12,
ea – Centrul de sănătate mintală pentru copii (1946), dedicat asistenţei şi
recuperării micilor pacienţi cu boli neuropsihice. Dar, până atunci, în 1942,
va fi numită „în mod provizoriu, medic primar la Serviciul de Higienă mintală
al sectorului IV de Verde, din Municipiul Bucureşti“, cu un salariu de 12.500
lei, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an, printr-o adresă, i se transmite că
„urmează să vă prezentaţi Dlui medic şef al Municipiului Bucureşti, împreună cu
un certificat de sănătate, spre a vi se da postul împrimire (sic) şi a depune legiuitul jurământ“.
Proaspăt numita notează pe chiar colţul adresei: „depus jurământul la 5 nov.
1942“. Amintesc aceste câteva informaţii, poate fastidioase, nu numai pentru
faptul că nu sunt uşor accesibile, dar şi pentru „culoarea“ lor istorică. În
iunie 1944, e numită definitiv medic primar (prin concurs) la Serviciul de
igienă mintală al Centrului de Sănătate „Caraiman“, e transferată apoi la
centrul omonim al Fundaţiei „Radu Cristian“, din str. Vasile Lascăr nr. 14, pe
care, în 1945, e delegată a-l conduce. Dr. Florica Bagdasar s-a sprijinit pe un
colectiv valoros de specialişti, fie angajaţi, fie colaboratori: Vlad
Voiculescu, Eduard Pamfil (ambii viitori profesori universitari), Florica
Niculescu (psihopedagog), I. Calavrezo (logoped), N. Toncescu şi alţii.
Medicul, filosoful şi scriitorul N. Toncescu (1916–2007), apropiat redacţiei săptămânalului
„Viaţa medicală“, ne relata că, la acea dată, neuropsihiatria infantilă era
într-adevăr o disciplină nouă, România aflându-se, din acest punct de vedere,
în avangardă: la Paris, abia în 1948 s-a înfiinţat prima catedră universitară,
iar la noi în ţară, după Florica Bagdasar, el devenise, în ordine, al doilea
medic cu această specialitate. De asemenea, N. Toncescu cita titlurile unor
lucrări comunicate sau publicate, din care rezultă o mare diversitate tematică13.
Prof. dr. D. Bagdasar moare în 1946; i se fac funeralii naţionale. După un
scurt interimat la Ministerul Sănătăţii (Petre Constantinescu-Iaşi, vechi
membru de partid), e numită ministru Florica Bagdasar. Dar, pentru ea, 
nimic nu
va mai fi ca înainte... Poate că soluţia găsită – nicicum şi nicăieri însă mărturisită
– a fost aceea de a se istovi muncind spre binele semenilor, pentru a suporta
astfel despărţirea de soţul iubit, de savantul admirat, de prietenul prea
curând plecat.
În
cadrul nou înfiinţatei Facultăţi de Pediatrie, dr. Florica Bagdasar introduce,
din anul 1949/1950, disciplina de învăţământ „psihologia copilului normal şi
patologic“, fiind numită conferenţiar la Catedra/Clinica IMF cu o astfel de
titulatură (salariu: 19.200 lei), printr-o adresă semnată la 27 apr. 1949 de
prof. dr. N. Gh. Lupu, rectorul de atunci. La 1 oct. 1952, este reconfirmată
conferenţiar la Clinica de psihiatrie („Urmează ca Dvs. să vă prezentaţi
imediat la post şi să vă conformaţi planului de învăţământ şi orariilor
transmise de decanat“, redactarea în acest imperios mod aparţinându-i şefului
de cadre şi fiind semnată de prof. dr. P. Manu). După evenimentele din anii
„demascării“, este reîncadrată în învăţământul superior, dar... trecută în
concediu de boală. Urmează pensionarea, după cum rezultă din răspunsul primit
la o cerere a sa pentru recalcularea pensiei (1955), trimisă pe adresa locuinţei
sale din str. Speranţei nr. 13. O placă memorială aminteşte trecătorilor că în
imobilul respectiv au locuit, începând din 1944, soţii dr. Dumitru Bagdasar
(1893–1946), neurochirurg, creatorul Şcolii româneşti de neurochirurgie, şi
dr. Florica Bagdasar (1901–1978), creatoarea Şcolii româneşti de igienă mentală
şi neuropsihiatrie infantilă.
În
urma unui accident vascular cerebral, Florica Bagdasar decedează la 19 decembrie
1978. Fiica sa Alexandra, matematician şi astronom celebru, în acel moment căsătorită
cu scriitorul Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1976),
vine împreună cu soţul său, de la Chicago, unde aceştia locuiau, pentru a-i fi
alături, sperând într-o recuperare. Deşi îngrijită în spitalul rezervat
nomenklaturii, deci în condiţii mai bune decât în spitalele accesibile populaţiei,
moartea mamei sale va fi inexorabilă. În celebrul roman „Iarna decanului“ (The Dean’s December, 1982), de inspiraţie
puternic autobiografică, Saul Bellow plasează acţiunea în Bucureştii anului
1977, cel al marelui cutremur, impresionând printr-un excepţional simţ de
observaţie şi mare talent. Tema urmărită şi spaţiul avut la dispoziţie nu-mi
permit, cu regret, să intru în detalii cu privire la această lucrare. „Fireşte“,
indiferent de renumele scriitorului, romanul a fost interzis de la publicare în
România ceauşistă, iar toate operele anterioare – retrase din biblioteci. Abia
în 1991, Antoaneta Ralian a reuşit să-l traducă. Saul Bellow (n. 1915),
personaj şi el în acest roman (dar şi în majoritatea celorlalte), a murit la 89
de ani, după ce divorţase de Alexandra (sau viceversa,
cum scrie cu ironie, undeva, Antoaneta Ralian), însurându-se a cincea oară. În
1989, Alexandra se căsătoreşte (a treia căsătorie) cu ilustrul matematician
Alberto P. Calderón (1920–1998).
(Imagini
din fototeca Laboratorului de Istoria Medicinii)
