Alexandra Bagdasar,
soţia celebrului romancier Saul Bellow, scria despre tatăl ei: „Nu era croit
pentru carieră politică, pentru jocurile puterii“. Cu toate acestea, neurochirurgul Dumitru Bagdasar a devenit ministru în
guvernul Groza. Dr. Mihail Mihailide
încearcă să răspundă, la rubrica Medicii şi morbul puterii, dacă aderenţa doctorului Bagdasar la
ideologia comunistă a fost sau nu o manifestare a naivităţii sale.
Saul Bellow (1915–2005), scriitorul american multilaureat al unor distincţii prestigioase pentru literatură, inclusiv Premiul Nobel (1976), şi soţia sa Alexandra, născută Bagdasar, celebră matematician şi astronom, sosesc în România ceauşistă în 1978 chemaţi de o situaţie dramatică. Florica – mama Alexandrei şi văduva neurochirurgului D. Bagdasar – victimă a unui accident vascular cerebral, îşi duce ultimele zile pe un pat de spital. Puternic legată afectiv de mama sa, Alexandra Bellow speră într-o recuperare, aceasta însă nu se va produce, şi dr. Florica Bagdasar, creatoarea Şcolii româneşti de igienă mentală şi neuropsihiatrie infantilă, fost ministru al sănătăţii în guvernul Petru Groza, succedând în această funcţie soţului ei, va deceda în ajunul Crăciunului din acel an. Zbuciumatei existenţe a Floricăi Bagdasar şi implicării sale în „politic“ i-am consacrat suita articolelor intitulate „Aporia dintre vocaţia binelui şi datoria partinică“ (Viaţa medicalănr.14/5 apr.; nr. 15/12 apr. 2013). Experienţa românească şi familială trăită, plasată a se desfăşura la puţină vreme după marele cutremur din 1977, constituie trama puternic autobiografică a romanului The Dean’s December, apărut în 1982, interzis în România, ca şi autorul devenit persona non grata. În excepţionala traducere a Antoanetei Ralian („Iarna decanului“), cartea a cunoscut mai multe ediţii. Saul Bellow este în această ficţiune, cu multiple împrumuturi din real, personajul Albert Corde (decanul), Alexandra, soţia lui, e Minna, Florica Bagdasar – Valeria, iar D. Bagdasar, absent „fizic“ din povestire (decedat în 1946): dr. Rareş. Trei rânduri din acest roman îmi servesc pentru a pune în discuţie opţiunile declarat de stânga şi comuniste ale neurochirurgului Dumitru I. Bagdasar (încercarea de a explica pe cele ale Floricăi Bagdasar găsindu-se în articolele mai sus-citate): „Valeria şi doctorul Rareş, amândoi marxişti, ieşiseră în stradă cu buchete de trandafiri ca să întâmpine trupele sovietice, apoi apucaseră să-şi vadă ţara transformată în închisoare şi se căiseră“. Albert Corde, în „rolul autorului“, face această afirmaţie, uluit, exasperat, ba chiar înfricoşat de ceea ce – cu un particular simţ de observaţie propriu marelui scriitor S. Bellow, licenţiat în antropologie şi sociologie, fost profesor la diferite universităţi americane – constată în legătură cu sistemul social-politic şi economic al României, în fiecare dintre zilele petrecute în ţara soţiei sale: un sistem pentru construcţia căruia ambii părinţi, de bună-credinţă, se consacraseră, ba chiar se sacrificaseră. O singură inadvertenţă comite S. Bellow: D. Bagdasar („dr. Rareş“) nu a avut timp să se căiască, murind în 1946.
Avându-şi rădăcini în Revoluţia Franceză, o ideologie de stânga – spun dicţionarele – ar fi aceea care promovează recunoaşterea şi apărarea drepturilor omului – a omului simplu – înfăptuirea justiţiei sociale, acordarea egalităţii de şanse tuturor membrilor societăţii şi nediscriminarea acestora după rasă, naţionalitate sau sex, în fine, respingerea conflictelor armate (războaielor) ca soluţie în cazul litigiilor interstatale şi rezolvarea lor paşnică, pe cale amiabilă (diplomatică). Teoretic, ar fi expresia politică a altruismului, a iubirii aproapelui, empatia faţă de suferinţele celorlalţi şi exprimarea încrederii în aspiraţiile lor. Comunismul însă – prin introducerea „luptei de clasă“, cucerirea violentă a puterii şi instaurarea „dictaturii proletariatului“ – s-a îndepărtat semnificativ de idealurile unei stângii democratice. De aceea, „un om de stânga“, cum devenise D. Bagdasar, îşi dorea sincer construirea unei societăţi democratice, dar fără să fi avut răgazul să afle şi adevărul despre „costurile“ (în primul rând, umane) ale experimentului social-politic din „ţara model“ – Uniunea Sovietică – şi să intuiască ceea ce avea să se petreacă în România (dar şi în ţările din estul Europei), după terminarea ultimului Război Mondial şi până în decembrie ’89.
Recursul la biografia lui D. Bagdasar poate fi util pentru a înţelege propensiunea sa pentru o politică de stânga, iar mai târziu „activismul“ social şi comunist în care s-a implicat.
Viitorul neurochirurg Dumitru Bagdasar, numit ministru al sănătăţii în guvernul Petru Groza la 6 martie 19451, s-a născut în comuna Roşieşti, aparţinând de fostul judeţ Fălciu (în prezent, judeţul Vaslui) la 17 decembrie 1893. Familia sa era modestă, totuşi – de „ţărani răzeşi“, cum precizează Radu Bagdasar2, într-o biografie pe care i-o consacră, Dumitru fiind al patrulea din cei 12 copii pe care îi aveau Iancu şi Smaranda Aftenie (Bagdasar). Tatăl, Iancu Bagdasar, era ţăran cu ştiinţă de carte; pentru calităţile sale de bun gospodar a fost ales primar şi a rămas de mai multe ori în funcţie, indiferent de succesiunea la putere a diferitelor partide, cel puţin până în 1944. La vârsta de 14 ani, Dumitru rămâne orfan de mamă, decedată la ultima naştere, ceea ce va înrăutăţi situaţia materială a numeroasei sale familii. În unele acte, precum cel de căsătorie de mai târziu cu Florica Ciumetti, devenită Bagdasar3, tatăl său este trecut cu prenumele Ion, iar la rubrica „profesie“ – proprietar. Prenumele tatălui, Iancu, este o variantă a lui Ion, „alegerea“ aparţinând, probabil, secretarului primăriei care a întocmit actul. Cu privire la patronimul viitorului neurochirurg, surse orale dar şi scrise4 îl consideră român de etnie armeană (Bagdasarian!). De asemenea, prenumele apare uneori în varianta Dimitrie. În niciun document oficial – acte din timpul şcolarităţii sau altele, după ce a devenit medic ori în scrisori semnate manu propria – nu am găsit scris altfel numele său decât: Dumitru Bagdasar, respectiv, D. Bagdasar. Şcoala primară o va urma într-un sat învecinat, Idricii de Sus, la o distanţă de 3 km de casă; cea secundară, la celebrul liceu „Gheorghe Roşca Codreanu“ din Bârlad, vechi lăcaş de cultură din secolul al XIX-lea5. (După reforma învăţământului din 1948, de inspiraţie sovietică, liceul va căpăta diferite nume: Şcoala medie de 10 ani, Şcoala medie de băieţi nr. 2, Şcoala medie mixtă nr. 1 etc., revenind la vechea denumire atribuită în 1946 cu ocazia centenarului: Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu“, abia la 1 septembrie 1996.) La 7 octombrie 1913, depune Certificatul de absolvire a Liceului „Codreanu“ – secţia „Modernă“6 în vederea înscrierii la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Pentru a se întreţine, lucrează, concomitent, ca pedagog la Liceul „Sf. Sava“ apoi, ca intern, la sanatoriul de tuberculoză din Calea Şerban Vodă („Zerlendi“7, astăzi, nume al unei secţii a Institutului de Pneumoftiziologie „Marius Nasta“). Din anul al treilea de medicină se transferă la Institutul Medico-Militar. Studenţia îi va fi întreruptă în perioada Primului Război Mondial, când este înrolat ca sublocotenent. La un an după întoarcerea de pe front, termină Facultatea de Medicină (1919) şi obţine titlul de Doctor în medicină şi chirurgie în urma susţinerii tezei „Contribuţiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic“ (1922). Pe diploma eliberată „În numele Majestăţii Sale Regelui Ferdinand I-iu“, apare semnătura decanului: V. Babeş. În anii 1922–1926 se specializează în Neurologie, sub conducerea profesorilor Gheorghe Marinescu, la Spitalul Colentina, şi Dimitrie Noica, şef al serviciului de Boli nervoase şi mintale din Spitalul Militar „Regina Elisabeta“, pe care îl cunoscuse prin Gh. Marinescu. În aceeaşi unitate sanitară, va fi secundar în Chirurgie, sub îndrumarea profesorului Mihail Butoianu8; va frecventa Serviciul de Boli interne (condus de col. dr. C. Constantinescu), „şi încă de pe vremea când era elev al Institutului Medico-Militar (1919)“ chiar va efectua intervenţii din specialitatea ORL (traheotomii, mastoidectomii, „puncţiuni ale sinusurilor“ etc). Îşi completează cunoştinţele de anatomopatologie efectuând disecţii şi studiind lame cu diferite preparate histologice (la catedra de profil a Facultăţii de Medicină, aflată sub conducerea profeorului Şt. Besnea). În 1927, demisionează din armată şi ocupă prin concurs postul de medic primar la Spitalul de boli mintale şi nervoase din Jimbolia. În acelaşi an va începe pregătirea sa profesională ca neurochirurg la Spitalul „Peter Bent Brigham“ din Boston (SUA), în clinica fondatorului Neurochirurgiei mondiale Harvey Cushing (1927–1929), unde ajunge la recomandarea savantului N. C. Paulescu. În această perioadă, Cushing şi neurologul, neurochirurgul şi psihiatrul (adversar al freudismului) Percival Bailey, îl vor asocia la efectuarea şi publicarea a două studii importante: Tratamentul gomelor cerebrale şi Cordoblastoamele intracraniene. Întors în ţară, lucrează la Serviciul de Neurologie din Jimbolia (1929–1931) şi Cernăuţi (1931–1933) ca medic primar neuropsihiatru, dar „organizează şi posibilităţi de a practica neurochirurgia“9; în vechiul oraş românesc din Bucovina, execută laminectomii, neurotomie retrogaseriană, cordotomie, intervine pentru soluţionarea chirurgicală a unor chisturi cerebrale parazitare. În 1934, revine în Bucureşti şi lucrează – probabil, la solicitare – în Spitalul de Urgenţă. Din această perioadă merită, cred, a fi citate pasaje din conţinutul unui certificat de activitate, prea puţin cunoscut, semnat de profesorul Iacob Iacobovici (1879–1959): „…dl dr. Bagdasar lucrează la Spitalul de Urgenţă de la intrarea în funcţiune a acestuia. A intervenit în 38 cazuri de leziuni netraumatice şi a condus tratamentul tuturor fracturilor craniene şi al tuturor leziunilor nervoase traumatice. (…) Oricine care are o practică a chirurgiei nervoase va recunoaşte la dl Bagdasar o cunoştinţă desăvârşită a acestei ramuri speciale a Chirurgiei, o tehnică impecabilă şi o îndemânare operatorie, cum rar se poate vedea. Modest, muncitor, extrem de desinteresat [material, n.n.], dl Bagdasar lucrează cu personalul său propriu, iniţiază pe medicii Spitalului de Urgenţă şi de fiecare dată îşi aduce toată instrumentaţia sa. După operaţie urmăreşte zi de zi fiecare bolnav şi-l caută (examinează, n.n.) cu toată solicitudinea până la sfârşit. (…) Rareori am întâlnit un colaborator cu o educaţie atât de aleasă, cu un spirit ştiinţific atât de pătrunzător şi care să lucreze cu mai multă abnegaţie pentru ştiinţă şi pentru bolnavi.“ (Arhivele Naţionale, Fond. Fam. Bagdasar, Dosar 20, 21 sept. 1934). Confirmarea acestei activităţi apare şi într-o recentă lucrare privind istoria serviciilor de urgenţă chirurgicală din Bucureşti10. În plus, informaţia că: „La operaţii [dr. D. Bagdasar] era ajutat de multe ori de tânărul intern Constantin Arseni [elevul şi viitorul său succesor, n.n.], care pe atunci lucra benevol la Spitalul de Urgenţă, practicând chirurgia generală, sub conducerea prof. I. Iacobovici“. Din 1935, va opera la Spitalul Militar şi tot din acest an obţine dreptul de a înfiinţa un serviciu de neurochirurgie cu zece paturi şi o sală operatorie la „Spitalul Central de Boale Mintale şi Nervoase“. În acelaşi an, Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţiunea Generală Sanitară, îl înştiinţează că la 21 februarie (1935) i s-a aprobat înscrierea pe lista medicilor cu drept de liberă practică a medicinii în Capitală. La Spitalul Central se va dezvolta viitoarea Clinică de neurochirurgie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Dotarea era precară: o masă de lemn pentru operaţii, câteva instrumente, 10 paturi, iar ca personal – o soră şi o infirmieră.
D. Bagdasar şi profesorul său, D. Noica (1935)
Primii specialişti în Neurochirurgie, confirmaţi prin examenul de primariat, au fost, în 1935, D. Bagdasar şi Al. Moruzzi, din Iaşi9, cel de-al doilea, absolvent al Facultăţii de Medicină din Paris, cu stagii la prof. dr. Th. de Martel şi H. Robineau. Neurochirurgii ieşeni susţin, îndreptăţit sau nu, că la 1 ianuarie 1933, la Iaşi (Spitalul „Socola“), se deschidea oficial primul serviciu de Neurochirurgie din România, cu 10 paturi, condus de dr. Al. Moruzzi (1900–1957), într-un pavilion separat (prof. dr. H. Aldea şi colab., Rev. de Neurochirurgie, Iaşi, apr.–iun. 2006). La 80 de ani de atunci, această „colegială“ dispută a „strănepoţilor“ pentru moştenirea unor priorităţi e lipsită de însemnătate. Ceea ce, totuşi, fără dificultate, demonstreză iatroistoria e că opera neurochirurgicală a lui D. Bagdasar şi a continuatorilor săi direcţi – practică, cercetare, publicistică medicală – a depăşit decenii la rând „concurenţa“… Tema serialului nostru nu are însă în vedere o astfel de analiză. Totuşi, chiar şi în aceste circumstanţe restrictive, trebuie menţionatLe Traité de Neurochirurgie – apărut în 1950, în coordonarea prof. dr. C. Arseni, destoinic elev al lui D. Bagdasar.
Ceea ce scrie Alexandra Bagdasar ar putea explica – într-o oarecare măsură – vederile de stânga ale lui D. Bagdasar, o concluzie şi a parcurgerii biografiei sale: „Viaţa tatălui meu a fost o permanentă luptă. Nimic nu i-a venit «de-a gata». În copilărie şi tinereţe el a trăit la marginea sărăciei. Când a crezut că «problema banilor» s-a rezolvat, a izbucnit Primul Război Mondial şi a fost trimis pe front ca medic militar; aici s-a îmbolnăvit de tifos şi a supravieţuit cu greu. Setea de învăţătură şi forţa de muncă prodigioasă cu care a fost înzestrat au fost alimentate într-o mare măsură şi de dorinţa sa arzătoare să contribuie la depăşirea mizeriei şi suferinţei umane pe care din tinereţe le-a văzut şi le-a trăit pe viu“ (…)„Părinţii mei evident nu au fost «revoluţionari de profesie». Nu erau croiţi pentru cariere politice, pentru jocurile puterii, pentru intriga politică. Goana după privilegii şi avantaje le era ceva complet străin. Însă tata a crescut văzând multă sărăcie şi mizerie omenească la sat. Într-o ţară cu o populaţie majoritară de ţărani, el era acut conştient de situaţia din mediul rural: analfabetismul răspândit într-o proporţie şocant de mare, lipsa de igienă şi asistenţă medicală, mortalitatea infantilă enormă le resimţea în mod dureros şi personal. Ideile umaniste îl atrăgeau în mod instinctiv, căci nedreptăţile sociale şi rasiale, naţionalismul şovin şi exclusivist îl revoltau (vezi jurnalul lui din 1934–1935). Era prin natura sa de partea celui lovit de soartă, astfel că orientarea lui spre stânga a fost firească. Mama, care îi era devotată şi credea în el cu pasiune, a îmbrăţişat ideile lui“11.
Modalitatea prin care viitorul mare neurochirurg a sperat să contribuie la rezolvarea „problemelor“ amintite a fost aceea de a se înregimenta în partidul comuniştilor. Şi încă din 1943. (Aşa că ziua de 23 august 1944 l-a găsit pregătit să servească partidul – devenise un „cadru“ fidel şi de nădejde. Că ar fi fost şi mason, este o supoziţie a Floricăi Bagdasar, destăinuită fiicei sale). Formaţiunea politică la care aderase D. Bagdasar avea o „istorie“ şi obiective pe care – cu toată „naivitatea“ – e de presupus că le-a cunoscut şi acceptat. Partidul era rezultatul separării, ca aripă de extremă stângă a Partidului Social-Democrat Român, numindu-se iniţial Partidul Socialist- Comunist, data sciziunii şi a congresului inaugural, 8 mai 1921, devenind (mai ales pentru posteritatea comunistă) dată de naştere. Curând, grupusculul rezultat, condus de Gheorghe Cristescu, zis şi „Plăpumarul“, s-a redenumit: Partidul Comunist din România (PCdR) şi s-a afiliat degrabă Internaţionalei a III-a comuniste (Comintern), creaţie leninistă – organ al preconizatei revoluţii bolşevice mondiale şi suport ideologic şi financiar al partidelor comuniste de pretutindeni. Potrivit istoricului Adrian Cioroianu, „tezele de bază ale Cominternului cereau afilierea necondiţionată a comuniştilor la politica dusă de Moscova şi, în cazul concret al României, ele tindeau să accepte reversul a ceea ce Lenin şi tovarăşii săi promovaseră în noiembrie 1917; altfel spus, comuniştii de esenţă bolşevică puneau sub semnul întrebării (prin aşa-numitul principiu al «autodeterminării» provinciilor, «până la separarea de statele care le anexaseră») recent înfăptuita Mare Unire a românilor în graniţele unui stat naţional“ (…), în speţă fiind vizate Basarabia şi Bucovina de Nord, abuziv integrate Imperiului Ţarist în 1812. Or, această politică fiind considerată antinaţională, PCdR a fost interzis de guvernul liberal în 1924 şi a rămas în ilegalitate până în 1944, o serie de lideri fiind arestaţi, majoritatea închişi la penitenciarul din Tg. Jiu, iar numărul membrilor diminuându-se la sub 1.000, în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Două evenimente s-au adăugat, poate, acestei hotărâri liberale şi carliste: atentatul cu bombă din 8 decembrie 1920, comis de comunistul Max Goldstein (o bombă plasată în clădirea Senatului a dus la rănirea preşedintelui, uciderea ministrului jutiţiei şi a altor doi senatori) şi răscoala din 1924 de la Tatarbunar, mişcare de inspiraţie bolşevică, cerând desprinderea Basarabiei de Sud de România şi unirea cu Ucraina sovietică.
Dar, anterior acestei înscrieri în partid, D. Bgdasar dovedise deja un anume activism politic. Astfel, devenise contributor la ceea ce se chema „Ajutorul roşu“, filială a organizaţiei omonime internaţionale, declarativ înfiinţat cu scopul de a sprijinii familiile muncitorilor cu vederi comuniste şi a comuniştilor din închisori. În realitate: o modalitate prin care Cominternul subvenţiona mişcarea comunistă europeană. Filiala din România făcea colectă publică, chiar şi după mometul intrării partidului în ilegalitate, sumele strânse fiind folosite inclusiv pentru plata avocaţilor angajaţi să-i sprijine pe comunişti în procese. Unul dintre acestea a fost aşa-numitul Proces anticomunist din Dealul Spirii (271 de comunişti acuzaţi de afiliere la Internaţionala a III-a, terorism, activităţi ilegale). D. Bagdasar ar fi depus ca martor la unele dintre înfăţişări, în sprijinul acuzaţilor, alături de alţi intelectuali ai timpului, cărora – în spiritul libertăţii şi al democraţiei (burgheze!) – li se părea injustă incriminarea afilierii la o „Internaţională“ sau condamnarea dreptului de a împărtăşi cu alţii o anumită credinţă politică. Un Decret Regal i-a absolvit curând de pedeapsă, mai ales după ce opinia publică fusese impresionată de greva foamei declarată de către unii deţinuţi. De asemenea, doctorul Bagdasar a condus – între 1942 şi „ziua eliberării din robie a ţării“ – „Apărarea patriotică“, formaţiune paramilitară comunistă, dar cu rol minim înainte de 23 august. După 1945, Apărarea Patriotică a devenit „Uniunea Patrioţilor“, iar la o primă conferinţă, preşedintele, proaspătul ministru al sănătăţii, prof. dr. D. Bagdasar a rostit în numele Comitetului Central al UP un cuvânt-directivă privind organizarea şi noua orientare politică a Uniunii. Începuse, la comanda Moscovei, prin executantul obedient – partidul comunist – infiltrarea diferitelor organizaţii de masă cu politruci; era un prim pas al „demascărilor“ şi epurărilor din funcţii publice (care urmau să înceapă curând) a „foştilor“, numiţi – pentru impactul asupra populaţei, negativ şi stigmatizant – „fascişti“. Se dezlănţuia astfel lupta împotriva democraţiei burgheze, lupta de clasă. Pentru aderarea necondiţionată faţă de noii guvernanţi, D. Bagdasar fusese răsplătit, la 6 martie 1945, cu un fotoliu de ministru. Străbătând ţara, el devenise, după cum rezultă din documente, un excelent propagandist, punând la bătaie prestigiul său medical, acesta fiind în creştere, dar şi calităţile de bun retor. S-au păstrat, în redactare proprie, câteva alocuţiuni ţinute cu diferite prilejuri: mesaje agitatorice, unele, într-un limbaj de lemn rapid însuşit de vorbitor, cu reverenţe făcute Marelui Prieten de la Răsărit, asezonate cu lozinci şi terminate cu inevitabilele: „Trăiască… !“.
De la stânga la dreapta: I. T. Niculescu, John Fulton şi D. Bagdasar, la un congres în Franţa
„Doctorul Rareş – personajul din «Iarna decanului» – care l-ar întruchipa pe D. Bagdasar în romanul lui S. Bellow, fusese un naiv din punct de vedere ideologic, un comunist creştin şi moral, care se ruga lui Dumnezeu înainte de a deschide craniul unui pacient. Cotat drept cel mai mare neurochirurg din ţară, fost elev al celebrului Cushing din Boston, fusese un om prea sensibil, prea bun, de o prea înaltă principialitate profesioanlă, pentru a deveni un activist comunist. Minna povestea că ea nu putuse niciodată înţelege cum de se lăsase antrenat de idee în asemenea măsură. În anii ’30, când citise în presa internaţioanlă despre Marea Teroare, despre lagărele de muncă forţată ale lui Stalin, despre acţiunile comuniştilor din Spania şi pactul cu Hitler, doctorul le respinsese total ca fiind propagandă burgheză. Când trupele sovietice au intrat în Bucureşti, le-a întâmpinat cu entuziasm pe stradă, oferind ostaşilor flori.“ Tot propagadă burgheză i s-ar fi părut „doctorului“ – personaj fictiv sau real –, dacă ar fi aflat, despre Masacrul de la Katin ori despre uciderea prin înfometare a opt milioane de ţărani ucraineni în timpul Foametei din 1932–1933, la ordinul lui Stalin? Şi cât de „naiv“ putea fi D. Bagdasar ca să acuze, drept manipulare a populaţiei, informaţiile date publicităţii despre modalitatea ilegală şi brutală a pătrunderii tancurilor sovietice în Bucovina de Nord şi în Basarabia românească şi despre ulterioara deportare în Siberia (13 iunie 1941) a peste 300.000 de români? Era membru al guvernului, când Gh. Gheorghiu-Dej îi înmânează lui A. I. Vîşinski o notă prin care arată că România, la cererea Comisiei Aliate de Control, a continuat să furnizeze mărfuri în valoare de 160 de milioane de dolari pentru întreţinerea armatei sovietice şi după ce operaţiunile împotriva Germaniei hitleriste se terminaseră, moment când obligaţiile în această privinţă ar fi trebuit să ia sfârşit. Partea română considera că plăţile trebuiau sistate. Răspunsul lui Vîşinski a fost pe cât de amplu, pe atât de dur: guvernul român trebuie să plătească regulat sume de bani în valută „necesare Comandamentului Aliat pentru îndeplinirea funcţiunilor lui şi să asigure folosirea pe teritoriul României a întreprinderilor industriale şi de transport, a rezervelor de carburanţi, alimente şi altele, în conformitate cu instrucţiunile Comandamentului Aliat – nelimitate de perioada operaţiilor de război“. (Arhivele Naţionale ale Statului, Fond CC al PCR – Notă privind cheltuielile Guvernului Român cu Întreţinerea trupelor sovietice de pe teritoriul României, 11 sept. 1945.)
În articolul următor, despre alte preocupări social-politice ale lui D. Bagdasar în calitatea sa de membru fondator al Sindicatului profesorilor universitari şi al Asociaţiei pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS). Dar, şi despre activitatea sa ca ministru al sănătăţii – care, cu adevărat, ar fi fost benefică dacă nu s-ar fi terminat atât de repede…
Notă autor:
1. A fost ministru doar treisprezece luni: 6 mart. 1945–24 apr. 1946. Îmbolnăvindu-se, ministru ad-interim la Sănătate va fi numit Petre Constantinescu-Iaşi, licenţiat în istorie, unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist (1921). La 1 dec. 1946, fotoliul de la sănătate va fi ocupat de dr. Florica Bagdasar.
2. La Arhivele Naţionale, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Serviciul Arhive Administrative, Culturale şi Feudale poate fi consultat Fondul familiei Bagdasar (1765), donat Direcţiei menţionate în 1981, de Ana Păunescu, cumnata lui D. Bagdasar. Creatorii Fondului sunt dr. Dumitru Bagdasar şi dr. Florica Bagdasar. Din partea Serviciului respectiv, de prelucrarea acestui fond familial s-a ocupat arhivist principal Viorica Hostiuc. Majoritatea datelor reproduse şi comentate în textul de mai sus au avut ca sursă acest fond arhivistic. Biografia menţionată, sub forma unei dactilograme cu numeroase corecturi, e semnată Radu Bagdasar şi datată 18 mai 1945.
3. Certificatul de căsătorie e datat 10 aprilie 1927.
4. Simion Tavitian, Armeni de seamă din România, volumul I, Ed. Ex PONTO, Constanţa, 2006, cu o prefaţă de conf. univ. dr. Stoica Lascu, Universitatea „Ovidius“ Constanţa, 2006. În capitolul „Membrii Academiei Române“, sunt trecuţi ca români de etnie armeană, între alţii, Bagdasar Dumitru, medic, „creatorul şcolii române de neurochirurgie“, ca membru post-mortem, şi Bagdasar Nicolae (filosof) ca membru corespondent. La capitolul „Parlamentari şi miniştri” apare din nou numele D. Bagdasar, ca deputat şi ministru al sănătăţii în Guvernul P. Groza. Distribuţia familiilor armeneşti cu numele Bagdasarian este predominantă în SUA (în speţă, în California).
5. Gheorghe Roşca Codreanu (1805–1837) a fost un boier moldovean filantrop . Moşie la Văleni, judeţul Fălciu. Moare de ftizie, lăsând prin testament ca averea sa (572 ha) să fie utilizată pentru opere filantropice, îndeosebi pentru deschiderea unor şcoli. Bustul său din bronz, semnat de sculptorul Mihai Onofrei, amplasat lângă liceu în 1940, a fost trimis la topit de către liderii comunişti locali, în anul 1951.
6. „Noi Preşedintele comisiunii de examinare pentru examenul de absolvire instituită la liceul Codreanu din Bârlad pe temeiul încheierii juriului examinator dăm dlui Bagdasar Dumitru de naţionalitate română, de religiune ortodoxă, născut în comuna Roşieşti la anul 1893 care a obţinut media 8,80 (opt şi 8‰) certificatul de absolvire a liceului secţinea Modernă spre a se bucura de toate drepturile şi prerogativele acordate de legi şi regulamente. Dat la Bârlad la 15 august 1913.“ Semnează ca director, V. Triandaf (profesor de istorie, autor de manuale şcolare, versificator). Cele mai bune note ale elevului Bagdasar Dumitru sunt la Religie, Istorie, Germană, Latină, iar în clasa a opta – 9.75 – la Igienă!
7. Zerlendi, familie de proprietari în Bucureşti. Dr. Zerlendi – personaj din nuvela fantastică „Misterul doctorului Honigberger“ de Mircea Eliade, publicată în 1940.
8. M. Butoianu şi nu D. Butoianu, cum apare în diferite surse, în 1914, lt. col. şef al serviciului de chirurgie de la SMC. Din 1920, este avansat general, devenind totodată şeful spitalului. In 1928 – inspector general sanitar. Prin concurs începând din 1925, ocupă catedra de medicina operatorie de la Facultatea de Medicină din Iaşi. A decedat în 1925.
9. Dan Setlacec, Medicina românească – Medicină europeană, 1928–1944, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1988, pp. 177–184.
10. Mircea Beuran, Benone Duţescu, Serviciile chirurgicale de urgenţă din Bucureşti, Etape istorice şi semnificaţia lor, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2011, p. 34–35.
11. Alexandra Bellow, Asclepios versus Hades, rev. 22/ 25 aug.2004 şi 1 sept. 2004.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
lor paşnică, pe cale amiabilă (diplomatică). Teoretic, ar fi expresia politică a altruismului, a iubirii aproapelui, empatia faţă de suferinţele celorlalţi şi exprimarea încrederii în aspiraţiile lor. Comunismul însă – prin introducerea „luptei de clasă“, cucerirea violentă a puterii şi instaurarea „dictaturii proletariatului“ – s-a îndepărtat semnificativ de idealurile unei stângii democratice. De aceea, „un om de stânga“, cum devenise D. Bagdasar, îşi dorea sincer construirea unei societăţi democratice, dar fără să fi avut răgazul să afle şi adevărul despre „costurile“ (în primul rând, umane) ale experimentului social-politic din „ţara model“ – Uniunea Sovietică – şi să intuiască ceea ce avea să se petreacă în România (dar şi în ţările din estul Europei), după terminarea ultimului Război Mondial şi până în decembrie ’89.
îmbolnăvit de tifos şi a supravieţuit cu greu. Setea de învăţătură şi forţa de muncă prodigioasă cu care a fost înzestrat au fost alimentate într-o mare măsură şi de dorinţa sa arzătoare să contribuie la depăşirea mizeriei şi suferinţei umane pe care din tinereţe le-a văzut şi le-a trăit pe viu“ (…) „Părinţii mei evident nu au fost «revoluţionari de profesie». Nu erau croiţi pentru cariere politice, pentru jocurile puterii, pentru intriga politică. Goana după privilegii şi avantaje le era ceva complet străin. Însă tata a crescut văzând multă sărăcie şi mizerie omenească la sat. Într-o ţară cu o populaţie majoritară de ţărani, el era acut conştient de situaţia din mediul rural: analfabetismul răspândit într-o proporţie şocant de mare, lipsa de igienă şi asistenţă medicală, mortalitatea infantilă enormă le resimţea în mod dureros şi personal. Ideile umaniste îl atrăgeau în mod instinctiv, căci nedreptăţile sociale şi rasiale, naţionalismul şovin şi exclusivist îl revoltau (vezi jurnalul lui din 1934–1935). Era prin natura sa de partea celui lovit de soartă, astfel că orientarea lui spre stânga a fost firească. Mama, care îi era devotată şi credea în el cu pasiune, a îmbrăţişat ideile lui“11.
(prin aşa-numitul principiu al «autodeterminării» provinciilor, «până la separarea de statele care le anexaseră») recent înfăptuita Mare Unire a românilor în graniţele unui stat naţional“ (…), în speţă fiind vizate Basarabia şi Bucovina de Nord, abuziv integrate Imperiului Ţarist în 1812. Or, această politică fiind considerată antinaţională, PCdR a fost interzis de guvernul liberal în 1924 şi a rămas în ilegalitate până în 1944, o serie de lideri fiind arestaţi, majoritatea închişi la penitenciarul din Tg. Jiu, iar numărul membrilor diminuându-se la sub 1.000, în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Două evenimente s-au adăugat, poate, acestei hotărâri liberale şi carliste: atentatul cu bombă din 8 decembrie 1920, comis de comunistul Max Goldstein (o bombă plasată în clădirea Senatului a dus la rănirea preşedintelui, uciderea ministrului jutiţiei şi a altor doi senatori) şi răscoala din 1924 de la Tatarbunar, mişcare de inspiraţie bolşevică, cerând desprinderea Basarabiei de Sud de România şi unirea cu Ucraina sovietică.
