Având rădăcini în perioada interbelică dar
cucerind lumea intelectuală imediat după încheierea celui de-al Doilea Război
Mondial, existenţialismul, în creaţia literară, are două variante: laică şi creştină.
Jean-Paul Sartre este scriitorul cel mai cunoscut în prima variantă. Georges
Bernanos este un bun candidat pentru cea de-a doua. Nu putea, desigur, să
lipsească din Biblioteca din pod.
Personajul principal al romanului L’imposture (Impostura) este abatele Cénabre,
un prelat considerat a fi un model de simplitate, sinceritate şi credinţă, a cărui
impostură este dată în vileag de naivul amic al său, abatele Chevance. Acesta, într-o
noapte de discuţii dureroase, descoperă cu dezamăgire că prietenul său şi-a
pierdut, dacă o avea, credinţa în Dumnezeu. Orgoliul, dorinţa de a fi lăudat de
toţi, ambiţia şi fariseismul milosteniei sunt alte semne ale imposturii care
ies la iveală de-a lungul dezvoltării epice, este adevărat puţin cam săracă în
elemente narative. Dar pasajul care-l consacră pe Bernanos ca existenţialist în
general şi creştin în special este întâlnirea abatelui Cénabre cu vagabondul
cerşetor care-i aruncă în faţă impostura filantropiei semenilor săi. Scenariul
produce cititorului o impresie la fel de penibilă precum cel din nuvela La nausée (Greaţa) de Jean-Paul Sartre,
celălalt existenţialist, cel laic.
În Sous
le soleil de Satan, impostura generează fanatism. Romanul se compune din
două părţi şi un prolog. În acesta din urmă se istoriseşte într-o sută de
pagini cum o tânără vicioasă şi bizară, Germaine Malorthy, este sedusă de un
boiernaş care o lasă însărcinată şi apoi o părăseşte. Tânăra îl ucide în cearta despărţirii, parte
din furie, parte din accident. Apelează la medicastrul satului său solicitând să-i
provoace un avort, dar acesta refuză. Îi mărturiseşte crima înspăimântându-l cu
perversitatea sa, după care o criză de nervi o face mamă a unui copil mort.
Romanul propriu-zis este constituit din trei episoade cu dialoguri foarte
lungi, caracteristice personajelor ecleziastice create de Bernanos. Abatele
Donissan, vicar al parohiei Menou-Segrais este necioplit, brutal, sălbatic,
neastâmpărat, încercând să-şi disciplineze fiinţa torturată. Într-o noapte, pe
câmpie, îi apare diavolul sub forma unui boschetar necunoscut, dar îngerul păzitor,
sub aspectul unui căruţaş prieten, îl salvează. O întâlneşte de asemenea pe
Germaine Malorthy căreia îi spune că este posedată,
ceea ce o face să se
sinucidă. După ce produce un scandal ducându-i cadavrul în biserică, îl regăsim
mai târziu pe abatele Donissan în parohia Lumbres, înconjurat de o reputaţie de
sfinţenie, căreia cititorul nu-i înţelege originea şi justificarea. Scrupulele şi
turmentările sale cresc fără încetare, fiind convins că sfinţii sunt prada urmărită
de diavol, tentându-i cu păcatul disperării şi al orgoliului. Într-o zi, eşecul
încercării sale de a reanima un copil mort îl decepţionează, permiţându-i să măsoare
predestinarea sa la o salvare dificilă şi incertă. După ce a fost iubit temător
de confraţi şi admirat de mulţime, preotul din Lumbres este răpus de o criză
cardiacă, în ziua în care soseşte un mare sceptic, scriitorul Saint-Marin,
alias Anatole France. Bernanos ne spune că, de atunci, pe mormântul preotului
se produc miracole.
Problemele pe care şi le pun eroii din Sous le soleil de Satan (Sub soarele
diavolului, 1926), din L’imposture
(1927) şi din Journal d’un curé de
campagne (Jurnalul unui preot de ţară), care a obţinut Marele Premiu al
Academiei Franceze în 1936, au rămas actuale şi astăzi.
Lectura
romanelor existenţialiste ale lui Georges Bernanos sugerează părerea conform căreia,
în lume, creştinul şi, mai mult încă, preotul este un om în agonie, necredinţa
izvorând din contemplarea demistificării lumii moderne, o lume care nu mai are
timp nici să spere, nici să iubească. Dacă am fi de acord cu aceste realităţi,
nu am şti dacă scriitorul are dreptate când nu vede lumea salvată decât de cei
săraci: „…Săracii sunt aceia care speră în locul ei, aşa cum sfinţii iubesc şi
ispăşesc pentru noi toţi. Tradiţia speranţei se află în mâinile săracilor“. Şi poate ne revine nouă, medicilor, să întreţinem
necontenit speranţa săracilor în viaţă.
