Interviu cu dr.
Anca-Michaela Israil (Institutul Cantacuzino, Bucureşti)
– O mare personalitate cum este George Emil
Palade, singurul laureat român al Premiului Nobel pentru medicină, întruneşte o
serie de elemente aparte, moştenite, îmbinate armonios în alcătuirea sa
psihomentală. Sunteţi nepoata de soră (Adriana) a savantului; vă rog să ne
spuneţi dacă există în ascendenţa sa personalităţi aparte, ieşite din tiparul
obişnuit.
– Da,
există personalităţi aparte. Şi nu puţine. Ele au avut anumite laturi
accentuate, surprinzătoare, uneori originale. Regăsesc multe dintre ele în G.
Em. Palade, însă minunat armonizate şi reprezentate la o cotă înaltă. Cum ştiţi,
George a fost un excelent anatomist, înzestrat cu un deosebit talent la desen.
De altfel, a şi ajutat-o, în acest sens, pe sora mamei lui, Alexandrina Enăchescu
Cantemir, etnografă cu studii la Viena, la rândul ei foarte talentată la desen şi
pictură. De altfel, sora ei, Aurelia Cantemir, a fost pictoriţă la modul
profesionist. Nu pot trece nici peste faptul că bunicul lui G. Em. Palade,
institutorul Ioan Cantemir (1854–1890) a fost înzestrat la desen şi pictură,
proba stă în faptul că a realizat, printre primii, hărţi ale ţinuturilor
muscelene şi chiar manuale de geografie, cu iconografia realizată de el.
Evident, m-am oprit acum la o singură însuşire, din multe altele. Bineînţeles,
trebuie adăugate şi însuşirile deprinse… Cum aş putea trece peste impactul pe
care l-au avut asupra lui ambianţa familială, stilul vieţii şi reprezentările
privitoare la strămoşi cu un profil aparte? Deoarece savantul a făcut parte
dintr-o familie cu multe generaţii de intelectuali: preoţi, învăţători,
profesori, oameni de cultură şi artă. Atmosfera în care a crescut şi s-a format
a fost una de muncă, studiu, conştiinciozitate, seriozitate, dar şi de bună
dispoziţie, căldură sufletească, în care copiii se puteau bucura din toată
inima de vacanţe, de frumuseţile naturii, de sărbători…
– Ce trăsături ieşite din comun credeţi că a
moştenit savantul de la tatăl său, profesor de filozofie şi pedagogie?
–
Bunicul meu, Emil Palade, avea o memorie excepţională. Nu numai în profesie, ci
şi în afara ei. De pildă, reproducea exact crâmpeie de proză şi chiar poezii –
de George Topîrceanu, care, de altfel, i-a fost coleg de facultate. După caz,
imprimându-le o notă de veselie sau de tristeţe. Îmi aduc aminte că prefera
„Balada popii din Rudeni“, „Balada chiriaşului grăbit“ sau, în celălalt
registru, „Frumoasă eşti, pădurea mea…“ sau „Rapsodii de toamnă“. O paranteză
istoriografică: în redactarea „Baladei chiriaşului grăbit“, concepută în timpul
unor cursuri probabil indigeste pentru poet, Topîrceanu l-a rugat în şoaptă pe
bunicul meu să-i dea o rimă pentru epitetul cumsecade, la care colegul său Emil
i-a răspuns: „Palade!“. Aşa au apărut versurile: „…madam Palade,/O persoana-n
vârstă, foarte cumsecade“. Revenind la memoria transmisă de către tată fiului,
colegul şi bunul prieten al savantului, Ion Juvara, viitor mare chirurg şi
profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, povesteşte în memoriile sale
cum „Gigi“, care-l însoţea pe motocicletă, traversând astfel Bucureştii, în
drum spre Spitalul Pantelimon, unde îşi făceau stagiul de internat, memoriza fără
greş conţinutul tuturor firmelor pe lângă care treceau în viteză. De asemenea,
îmi aduc aminte cum, în timpul vizitelor făcute în ţară, odată, în drum spre Iaşi,
unde urma să primească titlul de doctor
honoris causa al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“, am rămas
uimită de memoria lui formidabilă, întrucât aşezările pe care le traversam îi
prilejuiau rememorări istorice, arheologice şi chiar toponimice de o exactitate
care ne lăsa perplecşi. Cita, de asemenea, cu uşurinţă şi precizie, aserţiuni
din „Getica“ lui Vasile Pârvan. Altădată, mai exact în 1978, de Sfântul
Gheorghe, a făcut, cu mult firesc, o incursiune istorică surprinzătoare şi plină
de date exacte, privind istoria românilor din Transilvania în timpul împărătesei
Maria Tereza… Apoi, iubea mult poezia românească: Alecsandri, Coşbuc, Eminescu,
Arghezi şi Topîrceanu, din care ne recita crâmpeie copioase. De altfel, în
deceniile cât a lipsit din ţară, se interesa de viaţa artistică din România şi,
nu de puţine ori, ne cerea cărţi din poeţii amintiţi. Avea o sensibilitate
specială pentru poezia lui Tudor Arghezi, pe care, în treacăt fie zis, l-a
tratat de complicata lui suferinţă din anul 1940. Dar, printre însuşirile moştenite
de la tatăl său, se numără nu doar memoria, ci şi inteligenţa foarte vie şi
percutantă, glumeaţă şi uşor ironică, ca şi capacitatea – întru totul
remarcabilă – de a intra cu uşurinţă în miezul lucrurilor. Din această din ultimă calitate s-a născut puterea lui,
aproape greu de explicat, de a sezisa, din noianul de informaţii ştiinţifice,
pe acelea care indică drumul, de multe ori ascuns, spre adevăr. Avea, într-un
grad foarte dezvoltat, această intuiţie. De exemplu, în anii de după ultimul război
mondial, ani ai timpului anatomiei, cine ar fi îndrăznit să afirme că era
anatomiei se sfârşea? O spunea chiar el, anatomist de excepţie, conferenţiar… Şi
a mai moştenit ceva de la tatăl său: excepţionala manualitate, atât de necesară
micromanipulărilor pe care le presupune microscopia electronică. Spun aceasta
întrucât bunicul meu, tatăl lui, surprindea prin îndemânarea şi simţul lucrului
practic.
– În mod obişnuit, băieţii moştenesc mamele.
George Emil Palade a moştenit-o? Şi dacă da, prin ce anume?
– Ei
doi semănau foarte mult, amândoi erau foarte frumoşi. George, cu cât înainta în
vârstă, îi semăna tot mai mult…
– Numai în privinţa înfăţişării?!
– Nu
numai. A preluat de la ea un anumit aer înalt, dar care era foarte articulat cu
realitatea, însuşire moştenită, de data aceasta, de la tată – o fire realistă.
A mai moştenit de la mamă şi fantezia; însă, în timp ce la ea îmbrăca felurite
aspecte ale capriciului, la fiu fantezia era dirijată cu rigoare spre
inventivitatea ştiinţifică şi percutarea unor adevăruri biologice nerelevate
încă. Un singur exemplu: ideea obţinerii, în soluţii concentrate de sucroză, de
structuri subcelulare integre, i-a venit amintindu-şi de folosirea soluţiilor concentrate de zahăr
la prepararea dulceţii de cireşe negre de către mama sa şi sora acesteia,
Aurelia Cantemir.
– În literatura privitoare la savant, am dat
peste figura mătuşii lui, etnografa Alexandrina Enăchescu Cantemir. Îi semăna
savantul prin ceva acestei mătuşi, la care, de altfel, a şi locuit?
–
Da, îi semăna! Întâi de toate, prin formidabila concentrare într-un ideal creator.
Mătuşica Didica, cum îi spuneam noi, realiza această concentrare în modalităţi
obsesive. Mătuşica s-a concentrat o viaţă idealului înalt pe care l-a
reprezentat arta vestimentară tradiţională a săteanului român. Nepotul şi-a
consacrat o viaţă, tot de nonagenar, idealului de cercetare a universului
subcelular al vieţii. Munca artistică a mătuşii a fost consacrată prin
reprezentarea României cu albumul „Portul popular românesc“ la Expoziţia
universală de la New York, în 1939; munca ştiinţifică a nepotului a fost
consacrată prin decernarea Premiului Nobel pentru medicină, la Stockholm, în
1974. (…)
