În vara anului 1954, eram o învăţătoare tânără
de 21 de ani într-un sat de la poalele munţilor Poiana Ruscăi din judeţul
Hunedoara. Şcoala în care fusesem repartizată era mică şi modestă, o casă cu
două camere a unui ţăran din sat. La fel de mică era şi locuinţa noastră cu
chirie la un preot bătrân şi foarte cumsecade. În acelaşi timp am început să
construim şcoala pe care o doream cu atâta ardoare. Eram doi dascăli tineri, eu
şi soţul meu. Împreună am făcut planul viitoarei şcoli, foarte modestă de
altfel, formată din două săli de clasă, o cancelarie, o cameră şi o bucătărie
pentru noi. Eram atât de fericită că voi avea locuinţa mea încât ne-am pus pe
lucru cu adevărat. După orele de curs mergeam la şantierul şcolii unde lucram
cot la cot cu zidarii, le găteam mai mult eu şi aveam timp să mai car câte o găleată
de mortar sus pe schele.
Până într-o zi când, pe neaşteptate, am
constatat că s-ar putea să devin mamă. Eram emoţionată la culme, nu ştiam nimic
despre o sarcină, nu ştiam nici ce trebuie să fac. Am hotărât să merg la medic,
în oraş. Nu cunoşteam pe nimeni, nu existau medici la ţară, decât foarte rar,
în unele comune, aşa că am mers la o policlinică în Hunedoara de una singură,
în căutarea unui medic. Nu am găsit decât o doctoriţă internistă care m-a luat
la întrebări:
– Eşti măritată? Când ai avut ultimul ciclu?
Unde stai? Ce meserie ai?
Mi-a confirmat că sunt însărcinată şi să îmi
văd mai departe de treabă. Am ieşit de acolo bucuroasă şi destul de dezorientată.
Nu m-a luat în nicio evidenţă, nu mi-a dat niciun sfat sau ceva în legătură cu
sarcina. Primul lucru pe care l-am făcut când am ieşit de acolo a fost să mă
duc la piaţă şi să îmi cumpăr multe fructe şi multe flori, pe care le-am dăruit
primei femei bătrâne pe care am întâlnit-o în cale. M-am dus în parcul oraşului
şi m-am aşezat pe o bancă. Am început să mănânc caise şi să plâng de bucurie.
În sfârşit nu voi mai fi singură, voi avea pentru cine să trăiesc, cu cine să mă
bucur de viaţă. Nu aveam pe nimeni să-i împărtăşesc bucuria, aş fi vrut să fie
mama, dar era departe. Am plecat acasă în satul Boj, la şcoală şi acasă unde
era soţul meu, să îi spun marea mea bucurie, marea mea emoţie. El nu a reacţionat
în niciun fel, doar atât:
– Ştiam, nu ştiu de ce te-ai mai dus la
doctor!
Am înmărmurit şi nu am spus nimic, în schimb
m-am dus la prietena mea, care locuia lângă şcoală, Elena, şi ne-am bucurat
împreună. Ea era deja mamă şi i-am zis:
– Trebuie să mă înveţi de toate despre un
copil, fiindcă nu ştiu nimic despre sarcină şi nici nu am de unde să aflu.
Ea, râzând, mi-a zis:
– Fato, toate astea le înveţi de la sine, nu
e nevoie de nicio şcoală. Ce ştiu, o să îţi spun. Dar vei învăţa tu totul pe
timpul sarcinii. Un lucru îţi spun, să nu te mai prind pe schelele şcolii.
Nu aveam nicio problemă deosebită cu
sarcina. Nu aveam greţuri, niciun fel de stare de rău. Eram liniştită cum nu
mai fusesem de mult, fericită că voi avea un copil căruia i-am pus numele de la
trei luni: Mihai dacă era băiat, Mihaela dacă era fetiţă. În sufletul meu eram
sigură că fiinţa dragă ce se dezvolta în mine era fată şi îmi părea bine să
cred asta, chiar dacă îmi doream să fie băiat, ca să îi fie mai uşor în viaţa
asta. Bunica spunea:
– Draga bunii, fetele sunt mai bune decât băieţii,
fiindcă ele au milă şi mai mult drag de părinţii lor.
Aşa a şi fost.
Trebuie să mai adaug un lucru: pe vremea
aceea sarcina era un fel de „jenă”, un fel de tabu despre care se vorbea mai
discret şi cu precauţie. Când văd că azi femeile tinere îşi etalează cu mândrie
şi fără pic de reţinere burtica, îmi aduc aminte de felul cum pe vremea mea
acest lucru era inadmisibil. Era totuşi un lucru bun prin faptul că bărbaţii ne
priveau cu respect şi consideraţie.
În toată această perioadă de atunci şi până
am născut, am fost doar o singură dată la medic. Spre ghinionul meu, am nimerit
aceeaşi doctoriţă care m-a văzut când aveam trei luni de sarcină. Acum aveam 7
luni, m-a consultat şi mi-a spus:
– Dragă, totul este normal şi bine. Ai o
burtă aşa de mare de parcă ai avea gemeni. La început m-am speriat puţin dar,
în inconştienţa mea, mi-am zis:
– Ce ştie asta, nu poate fi adevărat!
Am mers mai departe fără să îmi pese de
nimic. Eu eram bucuroasă că voi fi mamă.
Am început să îi lucrez hăinuţe copilului
meu, i-am făcut singură cămăşuţe, scufiţe şi îi croşetam botoşei. În acele
timpuri nu erau magazine cu confecţii pentru copii. Mă simţeam bine, împlinită,
fericită şi puţin îngrijorată de evenimentul pe care îl aşteptam cu atâta emoţie.
Nu aveam cărţi despre viitoarea mamă, nu aveam îndrumare specială pentru naşterea
copilului, mă bazam doar pe bunul Dumnezeu şi pe experienţa bunicii şi mamei
mele. Astfel, cu bucurii şi necazuri a venit după multe aşteptări şi momentul
cel mai frumos, mai emoţionant, dar şi cel mai confuz din viaţa mea.
Eram tot la ţară, în casa părinţilor mei.
Nici prin cap nu mi-a trecut că trebuie să mă duc la spital. Mă călăuzeam după
experienţa miilor de femei care năşteau acasă, fără asistentă medicală, doar
cu câte o moaşă comunală. Eu o aveam pe moaşa Melania, care era tot atât de emoţionată
ca şi mine. Aveam însă încredere în ea, încrederea unei tinere iresponsabile,
care nu prevedea nimic rău în evenimentul care va veni.
Începutul lui martie 1955, o iarnă care nu
se mai sfârşea, cu nămeţi mulţi, cu frig şi ger. A început travaliul, care a
fost lung şi greu. Au trecut aproape două zile cu dureri uşoare la început,
apoi din ce în ce mai grele. Tatăl meu a plecat să îl aducă pe soţul meu, care
era la şcoală, la o distanţă de cincisprezece kilometri. Era mult, pentru că nu
exista niciun mijloc de transport. Naşterea fiicei mele a fost destul de grea.
Într-un final, au adus doi medici din Călan, care m-au ajutat să aduc pe lume
pe fiica mea dragă, care avea 4 kg. Era frumoasă şi dolofană. Când am văzut-o, am
avut sentimentul acela de uşurare, de bucurie că e întreagă, fără defecte,
Doamne-fereşte.
Mi-a dat-o în braţe doctorul, care mi-a
spus:
– Uite domniţă ce mândreţe de fetiţă ai!
A plâns puţin, apoi s-a liniştit şi îşi mişca
mânuţele pe care n-am încetat să i le sărut. O mare oboseală a pus stăpânire
apoi pe mine. După un travaliu lung şi greu, am adormit.
Când m-am trezit, fetiţa mea era îmbăiată,
înfăşată şi aşezată într-o albiuţă de lemn. A început problema alăptării la
sân. Când mi-am pus fetiţa la sân am încercat cele mai mari emoţii. Îmi era
frică că nu va putea suge, că nu voi avea lapte să o hrănesc. Era mai dificil,
fetiţei îi era foame, eu aveam lapte insuficient. Atunci mama mea a chemat o
prietenă din vecini, pe Valeria, care avea un băiat de două săptămâni şi a alăptat-o
ea.
Primele şase săptămâni de după naştere nu am
avut voie să ies din curte şi nici să îmi scot fetiţa afară (nu-i vorbă, că
nici nu prea era posibil din cauza timpului destul de rece şi umed din acel
martie). Nu a venit niciun medic să îmi vadă fetiţa, nu se obişnuia pe acele
vremuri, mai ales la ţară. Te vizitau rudele sau prietenii şi cam atât era tot
contactul cu lumea din afara casei. Conform tradiţiei noastre creştin-ortodoxe,
femeia lăuză nu avea voie să iasă niciunde până nu era copilul botezat şi mama
nu avea făcută moliftă. Eu m-am conformat la toate aceste obiceiuri care nu mă
deranjau cu nimic, fiindcă mintea mea era deplin ocupată cu activitatea de
proaspătă mămică la 21 de ani.
Bunica mea m-a învăţat de toate în legătură
cu felul în care trebuia să o îngrijesc pe fiica mea. Îmi făcea demonstraţii pe
masă cum să îi fac masaje după baie, cum să o înfăşez, şi alte lucruri pe care
nu le ştiam. Partea bună era că instinctul matern te învaţă totul cu privire la
îngrijirea şi creşterea copilului tău. Este, cred eu, cel mai frumos sentiment
pe care poate să îl aibă o femeie mamă: să vezi că ai adus pe lume o fiinţă
atât de mică, de gingaşă şi că tu trebuie să faci tot posibilul ca acea fiinţă
să fie sănătoasă, bine îngrijită şi să crească frumos. După două zile am putut
să îmi îngrijesc singură fiica, fetiţa mea, Mihaela mea dragă şi iubită, care a
rămas până în ziua de azi pentru mine raţiunea mea de a trăi. Fiica mea a fost şi
va fi cel mai minunat dar pe care mi l-a dat Dumnezeu.
Privind înapoi la ceea ce am trăit eu, la
experienţa mea de mamă în acele vremuri destul de grele şi de tulburi, nu
regret deloc că le-am trăit aşa cum erau. A fost cea mai frumoasă şi mai
interesantă experienţă a vieţii mele. M-am bucurat de puţinul pe care îl aveam
din punct de vedere material, dar mai ales de starea de miracol cu care erau
încărcate toate acele momente ale vieţii mele.
Este bine ca tinerele mame de astăzi să ştie
şi să cunoască felul cum au născut şi cum au crescut copii bunicile lor. Vor
avea ce învăţa şi, mai ales, pot să îşi dea seama că viaţa lor de tinere mămici
este total diferită. Să îi mulţumească lui Dumnezeu şi evoluţiei istoriei
pentru zilele pe care le trăiesc acum în experienţa maternităţii.
Notă: Fragmentele de mai sus fac parte din
volumul „Naşterea: istorii trăite“ (Polirom, 2010) şi au fost publicate cu
acordul coordonatorilor volumului.