Completând puțin citatul de săptămâna trecută, ne vom întoarce din nou înspre limba românească mai veche: „Petru, cu mila lui Dumnezeu voievod și moștean al Moldovei. Închinăciunea noastră cu toată prietenia noastră s-o știți întâiu... Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, și mai mult decât atâta...”, Petru Rareș, 1540. Nu doar în momentele de restriște, strămoșii noștri își aduceau aminte că „la început a fost Cuvântul”.
Așa cum am promis, am să mă refer la emisiunea „Cultura bunului-simț”, subliniind, din nou, importanța emisiunilor ziditoare, cu invitați care știu ce vorbesc și merită să fie ascultați, cu teme din care cu toții avem de învățat. Eu spun, adesea, dar cel puțin în octombrie în fiecare an: „pentru ca problemele să poată fi rezolvate, este nevoie de Credință și de bun-simț”.

„În societatea de astăzi, bunul-simț este în mare criză, lucru care se vede prin consecințele extrem de tulburătoare care apar în plan social și moral.” Așa cum domnul Bănescu spunea, despre bunul-simț se poate vorbi și dintr-o perspectivă creștină, dar și dintr-o perspectivă filosofică. Oare bunul-simț se reduce la discuția celor câștigate în „cei șapte ani de acasă” sau înseamnă cu mult mai mult? „Bunul-simț are rădăcini inclusiv în structura ontologică a noastră, ar putea fi numit «regele simțurilor». Ne naștem cu el, dar este important să îl și cultivăm.” Așa cum foarte frumos a fost spus în cadrul emisiunii, o discuție despre acesta nu se poate încheia într-un ceas, ci ar trebui să continue. După opinia mea ar trebui incluse lecții privind bunul-simț nu doar în educația primară, ci subiectul ar trebui abordat și în gimnaziu, liceu și universități. O persoană cu bun-simț nu poate fi altfel decât un foarte bun coleg. Nu poți lucra anticolegial atunci când ai bun-simț. Este ilogic.

„Bunul-simț este și o medie, dar și o culme. Însă este o culme discretă, te împiedică să atingi excesul.” Amintindu-se cele spuse de un gânditor creștin, s-a menționat „educația care trebuie să înceapă încă din perioada prenatală”, când mama trebuie să citească Biblia și alte cărți sfinte. Fără să fi audiat această frumoasă emisiune, nu m-aș fi gândit. Da, de acum am să spun și eu aceasta. Iar discutându-se despre evoluția gândirii și unele aspecte ce nu pot fi considerate pozitive, s-a menționat un aspect foarte interesant, la limita medicinei: „Societatea încă se apără, are posibilitatea să se apere, umanitatea se apără. Există anticorpi ai societății. Bunul-simț este un anticorp”.

„Bunul-simț ne-a fost dat ca o armă cu ajutorul căreia reușim să traversăm realitatea, să ne păzim de pericol. Bunul-simț este acel simț al discernerii între bine și rău, face parte din echipamentul nostru ontologic. Atunci când apar devieri patologice, suntem victime cu voia noastră.” Și acest adevăr este copleșitor. Pentru că dreptul de a alege ni s-a dat. Putem alege binele, putem alege colegialitatea, putem alege munca în echipă, putem alege colaborarea, așa cum putem alege și răul – contrariul. Alegerea rea produce (și în medicină) vătămări ce pot fi iremediabile.

Întorcându-se la baze, discuția a abordat bunul-simț la nivelul de talpă a țării, vorbind despre țăranul român (din care toți ne tragem). „Țăranul când spunea «Bună ziua» mai spunea și «Doamne ajută», ca o rugăciune. Apropo de țăran, identificăm bunul-simț cu buna cuviință? Da. El nu vorbea despre bun-simț, ci despre cuviință. Atunci când spunea «poartă-te cuviincios» și «ai grijă». Iar grija țăranului român era să fii cum se cuvine.” Îmi aduc aminte aceste vorbe din perioade liniștite, perioade în care simțeam gustul vacanței în județul Făgăraș sau Alba, sau Cluj – ceea ce sunt împiedicat să mai simt.

„Un om cu bun-simț dezvoltat nu va face niciodată ce nu se cade (iată o expresie care a căzut în desuetudine, nu mai vorbim azi de ce se cade, azi totul este permis. Din păcate s-a adeverit o profeție). Gândindu-ne la cei care «mor», din păcate, spiritual și sufletește, nu mor total nici ei. Întotdeauna îmi aduc aminte de tâlharul de pe cruce și de un îndemn al unui mare teolog din secolul XX, care spunea: «Este o datorie să nădăjduim pentru toți, pentru absolut toți, suntem datori să nădăjduim că se vor mântui, ceea ce deja ne pune pe calea cea bună».” Cam așa mă gândesc și eu atunci când îmi amintesc exemplele de necolegialitate. Din păcate, aceste exemple „mă invadează” la propriu și îmi fac bună parte din viață amară. Am ales ca în această perioadă să abordez rubrica încercând să le uit – dar asta nu înseamnă că nu există.

Cumva răspunzând și unor gânduri ale mele, s-a spus în continuare: „Ce se întâmplă cu bunul-simț când întâlnește un refuz, când întâlnește un celălalt agresiv, nepăsător, cum reacționează bunul-simț? În primul rând, cu răbdare. Îl tolerează. Dacă vreți, stă într-o stare nu atât de expectație cât de observație, să vadă ce lipsește. E un dezechilibru. De unde vine? Se întreabă. Aici e discernământul. De unde vine? Arată bine, e sănătos fizic, după cum arată. Înseamnă că are o supărare. Și dacă, încet, încet te apropii cu iubire de un om, îi descoperi fragilitatea, slăbiciunea, atunci bunul-simț care lucrează prin tine se duce către el și îl ajută să se cunoască și să se îndrepte. Acesta ar fi, dacă vreți, sublimul bunului-simț în viziunea creștină. În acest sens, bunul-simț este și terapeutic. Un sfânt părinte spunea că, atunci când facem un bine, primul care beneficiază de acest bine ești tu însuți”.

 Nu este deloc ușor pentru oameni. Dar este înțelept și ar putea fi de folos și înspre colegial. Mă întrebam chiar astăzi de ce unul dintre foștii noștri studenți continuă să vină la Institut și după ce anul universitar s-a încheiat. Mi-am adus aminte că la un moment dat a avut nevoie de un ajutor. L-am acordat așa cum fac cu orice coleg și orice om care mă roagă. Anterior acelui moment nu părea interesat de microbiologie. Ulterior, ceva s-a schimbat. Chiar a început să învețe mai bine, la lucrările practice se implica mai mult, a început să vină să lucreze cu noi în timpul liber și continuă aceasta și acum, deși mai are puțin și începe anul III. Noi, la rândul nostru, ne simțim foarte bine văzând această atitudine a unui viitor coleg.

Mă reîntorc la discuția din emisiune: „Pentru că ați adus vorba de zona intelectualității și a intelectualilor, a gânditorilor laici, mi-aduc aminte de unul dintre cei mai mari moraliști ai noștri, care a scris o carte, «Bunul-simț ca paradox»”. Mă bucur să îmi aduc aminte de satul făgărășean, Lisa, în care s-a născut. „O idee din acea carte îmi revine în mod recurent. El spune că bunul-simț este contrariul prostiei. Știți că era foarte preocupat de problema prostiei, considerând prostia un păcat, și o să putem înțelege de ce. Bunul-simț este contrar prostiei și, spune el, e deasupra inteligenței. Prostia te poate pierde, bunul-simț te salvează, te îndrumă, te conduce. Bunul-simț este sigur deasupra prostiei, dar și deasupra inteligenței. Nu e suficient să fii inteligent. Inteligența este reducționistă în cele din urmă. De multe ori poate fi diabolică. Și spunem de multe ori despre cineva că are o inteligență diabolică. Inteligența este neorientată, depinde cum o orientezi tu, tu cu voința ta. Ea poate fi și bună și rea, dar mă duc la Micul Prinț. E floarea aceea care face ca toate stelele să fie minunate, deși floarea nu se vede, bunul-simț nu se vede. Dar el e ca sarea în bucate, dacă vreți, pe un alt plan, dă sens, dă culoare universului nostru, îl îmbogățește, îl face pitoresc, cântă.” Oare câți dintre colegi și viitori colegi au citit „Micul Prinț”? Preferabil din cărticică, nu utilizând un telefon sau o tabletă.

Am să menționez și referirile la o altă problemă serioasă. „Astăzi trăim într-un context riguros nefavorabil bunului-simț. Societățile moderne sunt asaltate de invitații și de strategii deliberat gândite să destrame, să desfigureze. Cel rău este astăzi, aș spune, în largul lui, inclusiv în Europa, unde suntem invitați să acceptăm, de exemplu, educația sexuală la copiii foarte mici, la grădinițe și școlile primare. S-a dovedit că în țările în care s-a făcut a distrus inocența unor copii. I-a desfigurat pe mulți, din păcate. Și nu se știe care sunt consecințele pentru generațiile viitoare.

Se poate extirpa bunul-simț din om, pansexualizându-l. Se urmărește pansexualizarea gândirii celor tineri și asta ține de ceea ce numim «corectitudine politică». Adversarul cel mai insidios al creștinismului de astăzi. Și al umanității, nu numai al creștinismului.” Nici la debutul organizării educației sexuale în școli nu am crezut că aceasta va avea utilitate. Cei care o susțin se bazează pe „teorii” a căror trebuință nu a fost demonstrată. Ar fi multe de discutat și explicat privind aceasta.

Închei prin îndemnul ca toți colegii care doresc să asculte o emisiune ziditoare să caute „Cultura bunului-simț”. Să își rezerve 50 de minute (cel mai bine împreună cu familia) și să o audieze.