„Viaţa este un lung şir de uşi închise şi
deschise, cu foarte multe obstacole, iar atunci când cazi, trebuie să te ridici
şi să mergi mai departe.“ Nu este un citat din vreun clasic al literaturii
universale, ci afirmaţia făcută de Carol
Eduard Novak, singurul român medaliat paralimpic cu aur. Performanţa sa,
unică în istoria sportului românesc, a fost obţinută anul trecut, la Jocurile
Paralimpice de la Londra, dar fusese anunţată prin medalia de argint cucerită
în proba de contratimp, la ediţia precedentă a olimpiadei pentru persoane cu
dizabilităţi, desfăşurată la Beijing.
Era cel mai promiţător junior de
patinaj-viteză, de zece ori campion naţional la juniori mici şi mari, multiplu
recordman naţional la categoria sa de vârstă. „Eu vreau să fiu campion mondial
sau olimpic“ spunea, după ce ocupase locul 34 la prima sa participare la
campionatele mondiale de juniori. Ambiţia şi perseverenţa l-au propulsat pe
locul 13 la următoarea ediţie, continuându-şi ascensiunea până la locul 10. După
această performanţă, a reuşit, prin antrenamente spartane, să depăşească, în
doar câteva luni, timpul înregistrat de câştigătorul acelei ediţii a
campionatului mondial. Şi apoi... Viaţa sportivă a tânărului de 20 de ani din
Miercurea Ciuc părea că s-a încheiat, când, într-un grav accident rutier, laba
piciorului drept i-a fost retezată, fiind necesară amputarea piciorului.
A urmat Facultatea de Drept din Bucureşti, apoi
a lucrat doi ani ca jurist. Dar simţea că poate mai mult, că locul lui nu e pe
holurile tribunalelor, pledând pentru apărarea diferitelor cauze. Trebuia să
lupte pentru visul lui. Era musai să revină în sport. Era un învingător. Locul
întâi ocupat an de an la concursurile de patinaj viteză pentru juniori îl obişnuise
cu victoria. A ales ciclismul. O proteză specială îi permitea pedalarea.
Satisfacţia maximă pentru un ciclist este când rupe panglica, trecând primul
linia de sosire. Ambiţia şi perseverenţa, care-l ajutaseră mereu să se autodepăşească,
l-au propulsat pe locul al patrulea în Turul Ciclist al României din 2007.
„Totul porneşte din cap. Dacă gândeşti pozitiv şi crezi în tine, vor veni şi
rezultatele“, spunea atunci Eduard Novak, iar prima reuşită a venit la Beijing.
La Jocurile Paralimpice din 2008, a cucerit medalia de argint, în proba de
contratimp. Performanţă uriaşă! Probabil că mulţi s-ar fi oprit aici, dar pe el
titlul de vicecampion l-a motivat să continue.
Pentru Jocurile Paralimpice din 2012, Eduard
a ajuns cu trei săptămâni mai devreme în Anglia. S-a antrenat la Manchester,
împreună cu antrenorul Cristiano Valoppi şi cu tatăl său Karoly Novak. Iar la 1
septembrie a demonstrat tuturor că lipsa unui picior nu e o piedică pentru
îndeplinirea unui vis. A cucerit medalia de aur în proba de urmărire, după ce
în calificări a doborât recordul mondial pe velodromul parcului olimpic din
Londra. Sărbătorea, în sfârşit, cu tricolorul românesc deasupra capului,
cucerirea titlului suprem: cel de campion olimpic. O medalie de aur udată cu
lacrimi şi suferinţe, cu uşi închise prematur şi obstacole depăşite prin hotărâre
şi multă muncă.
„În
semn de înaltă apreciere pentru rezultatele remarcabile obţinute la Jocurile
Paralimpice de la Londra din perioada 29 august – 9 septembrie 2012, culminând
cu prima medalie de aur din istoria participării României la această
manifestare, pentru dăruirea, devotamentul şi profesionalismul puse în slujba
sportului românesc pe plan internaţional“, Carol Eduard Novak a primit, toamna
trecută, Ordinul „Meritul Sportiv“ clasa I, din partea preşedintelui României.
O recunoaştere a unei cariere de senzaţie, construită cu muncă şi sacrificii.
Pentru bravul nostru sportiv nu a existat niciodată locul doi. A strâns din dinţi
şi a mers mai departe, spre cea mai înaltă treaptă a podiumului, luându-se la
trântă cu soarta, de multe ori potrivnică. Povestea lui ar trebui să fie un
exemplu pentru noi toţi.