În fiecare an văd, în practica mea de consultant
de Medicină internă, în jur de 2.000 de bolnavi. Dintre ei, aproximativ
10% au diabet şi necesită ajustări ale regimului terapeutic sau tratament al complicaţiilor bolii. Aşadar, la spitalul la care am lucrat, fără întrerupere, de 18 ani, am îngrijit peste 3.000 de diabetici. Dintre ei, nu mai mult de 30 (1%) aveau diabet de tip I, o boală caracterizată prin distrugerea celulelor beta ale pancreasului şi suprimarea producţiei de insulină. În toate cazurile, aceşti bolnavi erau trataţi cu pompe de insulină, programate periodic de asistentele specializate din serviciul de Endocrinologie. Oricum, din punctul meu de vedere, un grup de bolnavi ceva mai uşor de îngrijit decât multitudinea celor care au diabet de tip 2, de multe ori consecinţa obezităţii şi a rezistenţei la insulină ce apăruse ca un corolar al sindromului metabolic de care suferă. Şi în orice caz, o stare de fapt care îmi sugera că prevalenţa diabetului de tip 1 era în scădere, cel puţin în comparaţie cu anii ’70, când am învăţat Medicina internă la Bucureşti, Paris şi New York.
În realitate, incidenţa şi prevalenţa diabetului de tip 1 sunt în continuă creştere. Dintr-o metaanaliză publicată recent (Maahs DM, West NA, Lawrence JM, Mayer-Davis EJ. Epidemiology of type 1 diabetes. Endocrinol Metab Clin North Am. 2010 Sep;39:481-97) rezultă că rata anuală de creştere a numărului de cazuri a fost de aproximativ 2,8% în ultimul deceniu, iar distribuţia geografică a acestui fenomen – relativ similară în ţări din Asia, Europa şi America de Nord. Aceste constatări au implicaţii majore în legătură cu etiologia bolii. Se ştie că diabetul de tip 1 este, în marea majoritate a cazurilor, expresia unei patologii autoimune. O predispoziţie genetică este, fără îndoială, de mare importanţă în apariţia bolii, clar corelată cu HLA II din structura cromozomului 6. Cel puţin unul dintre cele două haplotipuri de HLA II asociate bolii sunt identificabile la 95% din copiii cu diabet de tip 1. În acelaşi timp, cel mult 5% din persoanele cu acest material genetic ajung diabetici, un proces la care contribuie factori ai mediului biologic în care se dezvoltă organismele susceptibile. Epidemiologic, creşterea recentă a incidenţei bolii nu poate fi explicată prin schimbarea genotipului, aşa că factorii de mediu şi interacţiunea lor cu anomaliile genetice constituie nucleul fierbinte al cercetării din acest domeniu. Vitamina D este des menţionată în acest context, pentru că se ştie că suplimentarea dietei cu vitamină D poate reduce riscul apariţiei diabetului de tip 1. Aceeaşi corelaţie e folosită pentru a explica faptul că incidenţa bolii este mai mare la copiii născuţi primăvara decât la cei născuţi toamna, în unele ţări (Ucraina, Noua Zeelandă, Israel). Din acest motiv, studiile care încearcă să descopere mecanismul acestei corelaţii sunt de cea mai mare importanţă.
În 2002, o echipă condusă de Cristian Guja a publicat rezultatele unei cercetări bazate pe ipoteza că susceptibilitatea genetică pentru diabetul de tip 1 ar fi determinată, în parte, de o genă a receptorului vitaminei D (VDR) de pe cromozomul 12 (Guja C şi colab. The study of CTLA-4 and vitamin D receptor polymorphisms in the Romanian type 1 diabetes population. J Cell Mol Med. 2002 Jan-Mar;6:75-81). Lucrarea a fost citată de peste 40 de ori în studii publicate în reviste prestigioase din străinătate. Studiul a fost efectuat de medicul primar Cristian Guja în colaborare cu C. Ionescu-Tîrgovişte (Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice „N. Paulescu“ Bucureşti), S. Marshall şi K. Welsh (Tissue Typing Laboratory, Oxford Transplant Centre) şi M. Merriman, A. Smith şi J.A. Todd (Wellcome Trust Centre for Molecular Mechanisms in Disease, Cambridge). Probe de sânge pentru extracţia şi analiza ADN
au fost obţinute de la 204 familii cu diabet tip 1
din România. Guja şi colaboratorii lui au demonstrat creşterea
transmiterii alelei a (p = 0,061) şi F (p = 0,063) a genei VDR la
diabetici, în comparaţie cu membrii nediabetici ai familiilor acestora.
Cristian Guja s-a născut în 1970 la Bucureşti şi a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ în 1996. Ca şi în cazul celorlalţi savanţi prezentaţi până acum la rubrica Per ardua ad alta, cariera lui pare să fi fost profund influenţată de un lung stagiu în străinătate: Guja a lucrat timp de un an (1997–1998) în laboratorul profesorului J. Todd, de la la Wellcome Trust Centre for Human Genetics, Oxford University. În 1999, Guja s-a întors la Oxford, de data aceasta pentru câteva luni de perfecţionare sub îndrumarea profesorului K. Welsh, la Tissue Typing Laboratory, Oxford Transplant Center, iar în 2003 a lucrat din nou cu Todd, de data aceasta la JDRF/Wellcome Trust Diabetes and Inflammation Laboratory, la Cambridge. De-a lungul anilor, relaţia cu profesorul Todd a fost foarte fructuoasă, aşa cum se poate vedea, printre multe altele, dintr-o colaborare a lui Cristian Guja cu cercetătorii din Cambridge, care a fost până acum, citată de 292 de ori (Smyth D, Cooper JD, Collins JE, Heward JM, Franklyn JA, Howson JM, Vella A, Nutland S, Rance HE, Maier L, Barratt BJ, Guja C, Ionescu- Tîrgovişte C, Savage DA, Dunger DB, Widmer B, Strachan DP, Ring SM, Walker N, Clayton DG, Twells RC, Gough SC, Todd JA. Replication of an association between the lymphoid tyrosine phosphatase locus – LYP/PTPN22 – with type 1 diabetes, and evidence for its role as a general autoimmunity locus. Diabetes. 2004 Nov; 53:3020-3).
