În perioada 29 iunie – 1 iulie, la Moinești, s-au desfășurat, în
tandem, Zilele medicale ale Spitalului Municipal de Urgență Moinești (ediția a
XII-a) și a 38-a reuniune a chirurgilor din Moldova, manifestări care s-au
bucurat, ca de fiecare dată, de succes. Programul dens a inclus demonstrații
operatorii și conferințe și a trecut în revistă o experiență de înalt nivel,
epuizată în sesiuni destinate asistenților medicali, kinetoterapeuților,
rezidenților de diferite specialități și, de la sine înțeles, medicilor. Atât
organizarea, cât și ambianța creată de organizatori au fost la înălțime, dovedind
interes și respect pentru activitatea științifică și prietenie pentru cei care
o susțin. Personal, spun cu mâna pe inimă că, la Moinești, m-am simțit perfect,
așa cum m-am simțit întotdeauna acolo și, de altfel, oriunde m-am aflat între
colegii mei.
Din nefericire, satisfacțiile și bucuria, firești, mi-au fost
umbrite de indiferența și lipsa de interes, condamnabile, de care se lasă
cuprinși unii dintre colegii noștri de breaslă. Realitatea nu poate fi
escamotată și justifică, din plin, tonul minor adoptat: am fost singurul
reprezentant al județului Neamț. Nu mi-am putut reprima asemănarea cu
personajul celebrei nuvele a lui Alain Sillitoe, parafrazată ad-hoc
„singurătatea... profesionistului de cursă lungă”, dedicată celor sortiți să
rămână singuri tocmai datorită fidelității față de propriile principii și
năzuințe. Nici chirurgia ieșeană nu s-a dovedit la înălțime, sigurul prezent
fiind prof. dr. Mihai-Radu Diaconescu, care, de altfel, a susținut un expozeu
privitor la reuniunile chirurgilor din Moldova. Rog cititorul să noteze că
amândoi suntem profesioniști ieșiți din activitatea curentă, iar reuniunile se
află în organizarea comună a celor două centre.
Trăiesc sentimentul, din ce în ce mai evident, al apusului
acelei vremi (pe care am trăit-o) în care oamenii erau mânați de dorința de
a-și depăși condiția, de a face ceva, ba chiar să mute munții din loc. Îmi
reafirm credința că activitatea științifică nu este detașată, nu poate fi ruptă
de activitatea profesională. Pentru adevăratul practician, este parte
integrantă a profesiei, nu o povară, ci o datorie sine qua non, care izvorăște
din respectul pentru meseria căreia te-ai dedicat. Indiferent cine și ce ești,
profesia este cea care îți acordă statutul social, te plasează pe scala
valorilor, nu simplul fapt că exiști. Lipsa de interes pentru ceea ce faci,
absența dorinței și a nevoii de comunicare cu cei de aceeași profesie te
transformă într-un simplu tehnician, un robot fără valoare. Am fost învățat,
mi-am însușit sfaturile primite de la înaintașii mei, de la cei care au
investit în mine și, pe cât a fost posibil, fără pretenții neacoperite și fără
emfază, am făcut sau măcar am încercat să fac același lucru cu alții. Mi-am
făcut datoria față de propria specialitate, față de calitatea de medic.
Reuniunile nemțene au intrat în istoria medicinii și chirurgiei
noastre, au cunoscut o largă recunoaștere din partea chirurgilor din țară și
păstrează aura celei mai longevive și mai prețuite manifestări. Cum să uit că,
după Revoluție, de la înălțimea tribunei unui congres național, președintele
Societății Române de Chirurgie, regretatul profesor Alexandru Prișcu, în
discursul inaugural despre conceptul de Școală chirurgicală afirma : „Colegii
de la Piatra Neamț, fără titluri didactice, fără să-i oblige nimeni, au creat o
adevărată Școală de chirurgie, au fost deschiși la nou și l-au promovat, au
scris cărți și articole. Nu cred că există chirurg român care să nu fi
participat la reuniunile lor și să nu fi învățat ceva”. Ce a mai rămas din
toate acestea? Mai reprezintă Neamțul un punct de referință pentru chirurgi,
cum a fost altădată?
N-au fost puțini cei care au privit cu invidie, dacă nu cu ură,
reuniunile noastre. Încercările de a le confisca nu au lipsit și au fost destul
de insistente. Nu e o exagerare: fără opoziția noastră acerbă, încăpățânată,
care le-a anulat demersurile lipsite de fairplay și deontologie, totul s-ar fi
dus de râpă. Nu ne-am cramponat de denumirea lor, Piatra Neamț nu este centrul
Moldovei, am fost dispuși să o cedăm altora, dar cu condiția de a porni de la
zero, nu de la cele 16 sau 18 ale noastre. Și asta pentru că ele erau singura
noastră avere, singura emblemă cu care puteam ieși în lume, rezultat al
eforturilor și strădaniilor înaintașilor noștri, al continuatorilor lor bine
intenționați și nu aveam dreptul să risipim nimic.
Nu mi-a fost deloc ușor când unii dintre colegii prezenți la
Moinești și-au exprimat nu numai nedumerirea, ci și regretul, temerea că
această ultimă reuniune a chirurgilor din Moldova este sau poate fi un cântec
de lebădă. Nu-i contrazic și nici nu mă mir. Destrămarea lor nu ar fi un fapt
izolat. Situația s-ar înscrie perfect în vocația noastră, unică în concertul
celorlalte națiuni ale lumii, de a nărui, de a nu lăsa piatră peste piatră din
tot ce este închegat și construit. Ne-am plâns decenii întregi de lipsa de
libertate și de încătușare a dorinței de exprimare. Acum o avem și nu știm ce
să facem cu ea.
De la sine înțeles că programarea reuniunii noastre în afara
județului nu a fost pe placul unora. Personal am considerat-o dovadă de
prețuire și respect reciproc, de colaborare și prietenie, de care toți avem
nevoie. De altfel, inițiativa derulării în tandem a celor două manifestări a
aparținut președintelui Societății Române de Chirurgie, prof. dr. Silviu Constantinoiu,
a fost acceptată fără rezerve de colegul Adrian Cotârleț și nu însemna că ne
dezicem de propria manifestare, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de o
localitate din afara Moldovei. Inițiativa a fost cu atât mai binevenită cu cât
și colegul care s-a ocupat de organizarea ultimelor manifestări nemțene și eu
am avut evenimente nefericite în familie, care nu ne-au lăsat libertatea de a
acționa pe cont propriu. Dar, de aici până la ignorarea absolută și
nejustificată a evenimentului, este cale lungă, indiferent de argumentele
șchioape și găunoase care ar putea fi invocate. Or, este de la sine înțeles că,
fără chemare, fără pasiune, fără dragoste și înțelegere pentru ce faci, nimic
nu se poate realiza.
Personal, mulțumesc proniei că mi-a ajutat să ajung până aici.
Aș face cel mai greu păcat să spun că, alături de cunoscutul „Vademecum pentru
examene și concursuri”, reuniunile, cu care m-am confundat de-a lungul întregii
mele vieți, deloc scurte, nu mi-au adus satisfacții fără egal. Nu cred că sunt
mulți, universitari sau nu, care se pot bucura de așa ceva. Restul, număr de
operații, bolnavi îngrijiți și altele fac parte din amintirile perisabile.
Evident că îmi doresc ca reuniunile nemțene să continue, ca fapt împlinit,
emblematic, intrat în tradiția zonei de la poalele Ceahlăului, dar mai departe
nu mai stă în puterea mea să le influențez. Sper, totuși, că vor exista minți
lucide, care nu pot trece peste o tradiție valoroasă pentru zonă, pentru județ,
și vor găsi resursele și modalitățile pentru a continua. Ar fi în interesul
tuturor.
