Ceață, vizibilitate foarte redusă,
anunțuri că viteza maximă trebuie să nu depășească 60 km/oră.
Carambol cu cinci decese, zeci de răniți, zeci de mașini distruse.
Apoi atacuri pe bloguri împotriva celui care a redus viteza când a
realizat că nu mai poate menține o anumită viteză în regim de
siguranță. Se spune că una din ultimele mașini care au ciocnit
din spate avea kilometrajul oprit la 118 km/oră. Oare în Germania,
sau în Austria, sau în Ungaria și-ar fi permis? Mulți dintre
conducătorii auto români vorbesc la telefon în timp ce conduc, nu
utilizează centura de siguranță, își permit să fumeze și să
scuture scrumul pe fereastră sau să arunce din mers mucurile de
țigară, hârtii, coji de banane, utilizează claxonul în ciuda
interdicțiilor, nu se sfiesc să se atingă de puțină (sau mai
multă) bere sau chiar și de vin sau palincă înainte de a se urca
la volan, nu respectă restricțiile de viteză. Însă, când ajung
să conducă pe străzile sau autostrăzile din Ungaria, Austria sau
chiar mai departe, brusc încep să respecte toate regulile de parcă
ar fi „alți oameni“. Același om, același carnet auto, același
autoturism, însă un comportament diferit.
Revin la o parte a mesajului de
săptămâna trecută. Era vorba de o absolventă (dintre cei buni) a
anului doi, plimbată, mințită fără jenă cu privire la o
practică în cercetare pe care și-o dorea. Mă întristez și mai
mult gândindu-mă că persoana care s-a comportat necolegial cu ea a
învățat colegialitate în străinătate. Nu cred că acolo și-a
permis gesturi necolegiale. Unii participă la programe
internaționale care urmăresc, printre altele, și construirea de
echipe, întărirea de echipe, respectarea unor noțiuni fundamentale
necesare într-o echipă. Sunt programe în care cursurile sunt
ținute la nivel înalt și însoțite de sesiuni practice foarte
valoroase. Selecția este riguroasă. Din cele 27 de țări europene,
au acces, anual, puțini reprezentanți. La finalul programului este
de așteptat ca participanții să fie foarte buni atât în domeniul
pentru care s-au pregătit, cât și în domeniul colegialității –
acolo primesc multe lecții privind colaborarea, coordonarea,
spiritul de echipă. Chiar și așa, unii uită tot și devin mai
egoiști decât erau înainte. Cum să îți bați joc de un copil de
20 de ani, un medic în formare și să îi spui: „Mâine la ora 10
vom lucra împreună, sau cel puțin o să îți arăt practic toate
etapele reacției care te interesează“? Iar în ziua următoare să
te apuci și să faci reacția respectivă la ora 8.00 (când în
alte zile nici nu ajungi la serviciu înainte de ora 9?) iar când
viitorul coleg vine, plin de speranță, tu îi spui „am făcut
deja reacția, te aștept după ce termini facultatea (adică peste
patru ani) să îmi povestești ce drum ai ales în viață“?
Am văzut multă mizerie și multe
mizerii la viața mea. Cu toate acestea nu încetez să mă mir când
observ că parcă nu (mai) există limite. De ce este posibil așa
ceva? Pentru că nu se răspunde pentru erori, pentru că trăim
într-o societate în care există multă iresponsabilitate, iar
aceasta nu este penalizată. Să ne aducem aminte de modul de a
conduce în Ungaria sau Austria și modul de a conduce în România.
Pentru că aici „merge și așa“? Să subliniem faptul că
aceeași persoană acasă este gata să mintă, să înșele sau
chiar să își însușească bunurile (materiale sau spirituale) ale
altora, dar imediat ce a trecut granița începe să respecte
regulile. Ce înseamnă asta? Prostie sau lipsă de caracter? Și
unde se formează caracterul? Cum este posibil ca o persoană care
învață în străinătate zeci de luni, inclusiv colegialitate, să
se întoarcă acasă și aici să își bată joc atât de noțiune,
cât și de colegi? După cum spuneam: face asta pentru că i se
permite. În instituția în care persoana respectivă lucrează au
fost și perioade (scurte, mult prea scurte) în care colegii aveau
grijă să fie (ceva) mai colegi. Cu alte cuvinte, cu un pic de nuia,
se poate!
În aproape același sens: cum este
posibil să existe colegi care, câștigând fonduri în cadrul unor
granturi, cumpărând de exemplu anumite publicații (reviste sau
cărți) să le păstreze strict pentru uzul personal când colegial
ar fi fost să le pună la dispoziția tuturor, de exemplu, într-o
bibliotecă. O să fiu considerat exagerat dacă o să spun că s-ar
putea și mai mult decât atât. Există instituții care au o rețea
informatică sau au adrese de email la nivel instituțional, cu
posibilitatea de a transmite un mesaj către toți colegii fără a
fi nevoit să trimiți 300 de mesaje, ci unul singur către toți.
Cum ar fi fost ca atunci când un coleg ajungea să dețină, de
exemplu, o carte, să fi trimis un mesaj anunțând: „Dragi colegi,
am cumpărat cartea X din fonduri ale proiectului Y; în acest moment
o consultăm în echipa de proiect, dar estimăm că în circa trei
luni putem să o punem la dispoziția oricărui alt coleg interesat.
Mai mult decât atât, în cazul în care vi se pare că acest volum
ar putea să aducă informații de care să aveți nevoie de îndată,
nu trebuie decât să ne spuneți și vom întrerupe pentru puțin
timp consultarea în cadrul echipei noastre pentru a vă permite să
vă informați cât mai rapid și cu rugămintea de a o aduce înapoi
în timpul pe care îl vom conveni împreună, colegial“. Este
utopic? Nu, nu este – este colegial și este la îndemâna oricărui
coleg.
Să vorbim puțin și despre covrigi,
și câinii care îi „poartă în coadă“. Ar fi o eroare majoră
să se înțeleagă că mă adresez unor probleme acuzându-mi țara.
Exemple negative sunt și peste hotare. Îmi aduc aminte de un coleg
care lucra în urmă cu o vreme într-o instituție dintre cele mai
importante din lumea occidentală. Respectivul coleg avea și
înclinații deosebite înspre cercetare, era foarte serios iar
rezultatele muncii sale erau vizibile. Cu toate acestea, în
respectivul stagiu se afla sub coordonarea unei persoane care îi
submina activitatea și îi demonstra zilnic că în orice colț al
lumii, cât de înaintat și cât de dezvoltat ar fi, se poate lucra
într-un pur stil anticolegial. Câștiga bine, iar, dacă pleca mai
devreme, avea să plătească daune (prin contract). Însă, la un
moment dat, nu a mai suportat și a anunțat pe cei mari „nu mai mă
interesează nimic, nici penalizări, nici alte restricții, îmi fac
bagajul și am să plec acasă; nu mai suport modul necolegial în
care sunt tratat“. Șefii s-au mirat de atâta curaj. Au încercat
să îl convingă. A rămas ferm pe poziție. Pentru că aveau nevoie
de el, au cedat, i-au schimbat coordonatorul și și-a putut petrece
ultimele luni de lucru în condiții corespunzătoare în cadrul unui
stagiu care a durat mai mulți ani.
Colegialitate! Este necesară peste
tot, în toate domeniile. Trăim într-o societate pe care nu am să
mă dau la o parte să o numesc îmbolnăvită și bolnavă. Păstrez
speranța în vindecare, dar știu că pentru aceasta este nevoie de
cât mai mulți, poate de toți cei care continuă să creadă în
valori și continuă să dorească o schimbare de bun augur atât
pentru ei, cât mai ales pentru cei care vor veni după noi.
