Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Cui prodest?

Viața Medicală
Prof. dr. Gabriel M. GURMAN luni, 21 martie 2016
     În activitatea noastră de medici, este necesar să îmbinăm clinica, cercetarea și învățământul. Prin definiție, medicul se ocupă de pacienții aflați în tratamentul său. În timpul carierei de clinicieni ne lovim de o sumedenie de fenomene care nu pot fi explicate, rezultate ciudate sau rare ale tratamentului, noi simptome sau investigații de laborator și o mulțime de semne de întrebare legate de eficiența sau ineficiența unui medicament. Incertitudinea dublată de curiozitatea științifică duc la hotărârea de a realiza o cercetare, pentru a găsi răspunsuri. Și apoi, ne achităm de elementara obligație de a împărtăși celor mai tineri din experiența noastră, din succesele și eșecurile întâlnite de-a lungul anilor, cu speranța că ei, cei tineri, vor învăța din cele transmise și (de ce să n-o recunoaștem?) își vor aminti de noi, dascălii lor, chiar și după vom dispărea.
     Sunt în învățământ de zeci de ani și am contribuit la formarea profesională a multor colegi tineri, care duc mai departe specialitatea căreia m-am consacrat în urmă cu mai bine de jumătate de secol. De-a lungul anilor, am publicat aproximativ 120 de lucrări în diverse țări ale lumii, o bună parte în reviste medicale cu reputație incontestabilă. Unde-i baiul? Problema pe care vreau s-o ridic, ca un preludiu la comentariile pe seama afirmației făcute de maestrul meu Theodor Burghele, e legată de obligativitatea de a publica pentru a promova universitar. Publish or perish (publici sau dispari) – ești obligat să publici, mult, în reviste cu factor de impact ridicat și abia apoi poți candida la un titlu universitar.
     Ar fi de discutat aici și definiția cuvântului „profesor“. În toate limbile cu care m-am „luptat“ de-a lungul vieții mele, profesor e cel care predă, care învață pe alții. În schimb, cel care cercetează se numește cercetător. Și atunci, de ce această voită confuzie de noțiuni, care duce la obligativitatea cercetării pentru a fi promovat pe cale universitară? De unde până unde legătura incredibil de puternică între capacitatea de cercetare și titlul didactic? Obligația de a cerceta pentru a publica și a publica pentru a avansa pe linie academică poate fi folosită ca o explicație a citatului alăturat.
     O cercetare științifică trebuie însă să aibă drept scop final aplicația rezultatelor în practică. Chiar și rezultatele negative au importanța lor. O concluzie care indică inutilitatea unui tratament e la fel de utilă cu cea care dovedește succesul unui anumit medicament în tratamentul unei maladii. Și așa-numita „cercetare fundamentală“ trebuie să-și găsească, până la urmă, aplicații practice. Amintesc din nou superba inițiativă a revistei New England Journal of Medicine de a inaugura, în urmă cu câțiva ani, o rubrică în care este prezentat drumul pe care-l parcurg rezultatele unei cercetări fundamentale până la aplicarea practică a concluziilor ei. O cercetare care nu are drept scop aplicarea rezultatelor e stearpă, lipsită de importanță și, în cel mai bun caz, adaugă încă o publicație la CV-ul cercetătorului, în eforturile sale de a promova academic. De aici, probabil, și înmulțirea publicațiilor fără importanță practică. Dorința de a promova, necesitatea de a satisface propriul ego și (de ce să n-o spunem) efectul pe care-l are titlul universitar asupra pacienților, toate la un loc explică apariția de lucrări științifice lipsite de importanță practică. Ideea e să publici, indiferent ce, dar să publici!
     Să ne închipuim un studiu efectuat pe animale, în care administrarea unui drog anestezic înaintea producerii unui traumatism craniocerebral are ca efect reducerea magnitudinii traumatismului și îmbunătățirea în mod semnificativ a supraviețuirii animalelor expuse. Inutil de subliniat succesul unei asemenea intervenții terapeutice, care poate fi ușor explicat de reducerea metabolismului celulei nervoase și astfel a efectului negativ produs de hipoxia consecutivă traumatismului. Până aici toate bune, dar sunt convins că acela care citește rezultatele unui astfel de studiu, altminteri exemplar efectuat de cercetători, își va pune întrebarea: cui servește? Oare e posibil să administrezi un drog anestezic unui individ care se pregătește să se așeze la volan, pentru a reduce gravitatea traumatismului în caz de accident?
     În marea majoritate a universităților de medicină din întreaga lume, activitatea clinică a candidatului ocupă un loc cu totul secundar în vederea avansării academice. Medicul poate fi practic rupt de clinică, poate fi în urmă cu cele mai noi metode de tratament, important e factorul de impact al ultimelor sale publicații. Viitorul profesor poate fi cotat ca dascăl mediocru și cursurile sale pot fi, pur și simplu, evitate de studenți; ceea ce contează e numărul de articole publicate. Situația e cunoscută de mai toți cei care conduc destinele învățământului medical în lume, dar se pare că ea nu deranjează.
     Sunt însă multe de făcut. Prima barieră ar trebui s-o ridice cercetătorii înșiși ori cei care aprobă granturile pentru studii științifice. Una din întrebări, înainte de aprobarea finanțării unei cercetări, trebuie să evalueze posibila influență a rezultatelor asupra activității clinice. Apoi, în loc să se închine la noul zeu (factorul de impact), editorii ar trebui să se concentreze pe potențialul practic al fiecărui studiu propus spre publicare. N-am idee dacă mă înscriu într-o majoritate, dar, în calitatea mea de referent pentru mai multe publicații științifice, acord o importanță deosebită acestui aspect, adică posibilelor implicații clinice ale fiecărui material supus aprobării pentru publicare. Mai importantă decât orice e însă activitatea de educație a tinerilor colegi. Educația începe încă de pe băncile facultății, iar mentorii cercetării trebuie să imprime această notă practică tuturor studenților doritori să fie incluși în echipe de cercetare.
     Personal, sunt perfect convins de importanța titlului de profesor universitar. El oferă o poziție profesională și socială deosebită, respect pentru străbaterea lungului drum plin de obstacole spre mult râvnita poziție academică. Dar am păstrat în toți acești ani pilda oferită de profesorul Burghele. Acesta se recomanda întotdeauna la telefon „Doctor Burghele“. Într-o zi, unul din cei mai apropiați colaboratori ai săi a avut curajul să-l întrebe care e motivul ignorării titlului de profesor. Răspunsul a venit cu spontaneitatea caracteristică maestrului: „Dragul meu, titlul de profesor îmi poate fi luat oricând, dar, fără discuție, eu voi rămâne doctor până la sfârșitul zilelor mele“. Și așa a și fost.
 
 

„E de datoria noastră să ne întrebăm neîncetat ce rămâne valabil din lucrările pe care le publicăm: cui îi folosesc și cum sunt aplicate în practica de fiecare zi.
(Theodor Burghele, 1905–1977)

 

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.