În
activitatea noastră de medici, este necesar să îmbinăm clinica, cercetarea și
învățământul. Prin definiție, medicul se ocupă de pacienții aflați în
tratamentul său. În timpul carierei de clinicieni ne lovim de o sumedenie de
fenomene care nu pot fi explicate, rezultate ciudate sau rare ale
tratamentului, noi simptome sau investigații de laborator și o mulțime de semne
de întrebare legate de eficiența sau ineficiența unui medicament.
Incertitudinea dublată de curiozitatea științifică duc la hotărârea de a
realiza o cercetare, pentru a găsi răspunsuri. Și apoi, ne achităm de
elementara obligație de a împărtăși celor mai tineri din experiența noastră,
din succesele și eșecurile întâlnite de-a lungul anilor, cu speranța că ei, cei
tineri, vor învăța din cele transmise și (de ce să n-o recunoaștem?) își vor
aminti de noi, dascălii lor, chiar și după vom dispărea.
Sunt
în învățământ de zeci de ani și am contribuit la formarea profesională a multor
colegi tineri, care duc mai departe specialitatea căreia m-am consacrat în urmă
cu mai bine de jumătate de secol. De-a lungul anilor, am publicat aproximativ
120 de lucrări în diverse țări ale lumii, o bună parte în reviste medicale cu
reputație incontestabilă. Unde-i baiul? Problema pe care vreau s-o ridic, ca un
preludiu la comentariile pe seama afirmației făcute de maestrul meu Theodor
Burghele, e legată de obligativitatea de a publica pentru a promova
universitar. Publish or perish (publici sau dispari) – ești obligat să
publici, mult, în reviste cu factor de impact ridicat și abia apoi poți candida
la un titlu universitar.
Ar
fi de discutat aici și definiția cuvântului „profesor“. În toate limbile cu
care m-am „luptat“ de-a lungul vieții mele, profesor e cel care predă, care
învață pe alții. În schimb, cel care cercetează se numește cercetător. Și
atunci, de ce această voită confuzie de noțiuni, care duce la obligativitatea
cercetării pentru a fi promovat pe cale universitară? De unde până unde
legătura incredibil de puternică între capacitatea de cercetare și titlul
didactic? Obligația de a cerceta pentru a publica și a publica pentru a avansa
pe linie academică poate fi folosită ca o explicație a citatului alăturat.
O
cercetare științifică trebuie însă să aibă drept scop final aplicația
rezultatelor în practică. Chiar și rezultatele negative au importanța lor. O
concluzie care indică inutilitatea unui tratament e la fel de utilă cu cea care
dovedește succesul unui anumit medicament în tratamentul unei maladii. Și așa-numita
„cercetare fundamentală“ trebuie să-și găsească, până la urmă, aplicații
practice. Amintesc din nou superba inițiativă a revistei New England Journal
of Medicine de a inaugura, în urmă cu câțiva ani, o rubrică în care este
prezentat drumul pe care-l parcurg rezultatele unei cercetări fundamentale până
la aplicarea practică a concluziilor ei. O cercetare care nu are drept scop
aplicarea rezultatelor e stearpă, lipsită de importanță și, în cel mai bun caz,
adaugă încă o publicație la CV-ul cercetătorului, în eforturile sale de a
promova academic. De aici, probabil, și înmulțirea publicațiilor fără importanță
practică. Dorința de a promova, necesitatea de a satisface propriul ego și (de
ce să n-o spunem) efectul pe care-l are titlul universitar asupra pacienților,
toate la un loc explică apariția de lucrări științifice lipsite de importanță
practică. Ideea e să publici, indiferent ce, dar să publici!
Să
ne închipuim un studiu efectuat pe animale, în care administrarea unui drog
anestezic înaintea producerii unui traumatism craniocerebral are ca efect
reducerea magnitudinii traumatismului și îmbunătățirea în mod semnificativ a
supraviețuirii animalelor expuse. Inutil de subliniat succesul unei asemenea
intervenții terapeutice, care poate fi ușor explicat de reducerea
metabolismului celulei nervoase și astfel a efectului negativ produs de hipoxia
consecutivă traumatismului. Până aici toate bune, dar sunt convins că acela
care citește rezultatele unui astfel de studiu, altminteri exemplar efectuat de
cercetători, își va pune întrebarea: cui servește? Oare e posibil să
administrezi un drog anestezic unui individ care se pregătește să se așeze la
volan, pentru a reduce gravitatea traumatismului în caz de accident?
În
marea majoritate a universităților de medicină din întreaga lume, activitatea
clinică a candidatului ocupă un loc cu totul secundar în vederea avansării
academice. Medicul poate fi practic rupt de clinică, poate fi în urmă cu cele
mai noi metode de tratament, important e factorul de impact al ultimelor sale
publicații. Viitorul profesor poate fi cotat ca dascăl mediocru și cursurile
sale pot fi, pur și simplu, evitate de studenți; ceea ce contează e numărul de
articole publicate. Situația e cunoscută de mai toți cei care conduc destinele
învățământului medical în lume, dar se pare că ea nu deranjează.
Sunt
însă multe de făcut. Prima barieră ar trebui s-o ridice cercetătorii înșiși ori
cei care aprobă granturile pentru studii științifice. Una din întrebări,
înainte de aprobarea finanțării unei cercetări, trebuie să evalueze posibila
influență a rezultatelor asupra activității clinice. Apoi, în loc să se închine
la noul zeu (factorul de impact), editorii ar trebui să se concentreze pe potențialul
practic al fiecărui studiu propus spre publicare. N-am idee dacă mă înscriu
într-o majoritate, dar, în calitatea mea de referent pentru mai multe publicații
științifice, acord o importanță deosebită acestui aspect, adică posibilelor
implicații clinice ale fiecărui material supus aprobării pentru publicare. Mai
importantă decât orice e însă activitatea de educație a tinerilor colegi. Educația
începe încă de pe băncile facultății, iar mentorii cercetării trebuie să
imprime această notă practică tuturor studenților doritori să fie incluși în
echipe de cercetare.
Personal,
sunt perfect convins de importanța titlului de profesor universitar. El oferă o
poziție profesională și socială deosebită, respect pentru străbaterea lungului
drum plin de obstacole spre mult râvnita poziție academică. Dar am păstrat în
toți acești ani pilda oferită de profesorul Burghele. Acesta se recomanda
întotdeauna la telefon „Doctor Burghele“. Într-o zi, unul din cei mai apropiați
colaboratori ai săi a avut curajul să-l întrebe care e motivul ignorării
titlului de profesor. Răspunsul a venit cu spontaneitatea caracteristică
maestrului: „Dragul meu, titlul de profesor îmi poate fi luat oricând, dar,
fără discuție, eu voi rămâne doctor până la sfârșitul zilelor mele“. Și așa a și
fost.
|
 „E
de datoria noastră să ne întrebăm neîncetat ce rămâne valabil din lucrările pe
care le publicăm: cui îi folosesc și cum sunt aplicate în practica de fiecare
zi. “
(Theodor
Burghele, 1905–1977)
|
