Toamna
trecută am primit, pe adresa redacției, o carte. Pseudonimul autoarei, deși
foarte sonor – Maia Levantini – nu suna cunoscut, aveam să aflu că e
vorba de un debut. Iar titlul mi s-a părut prea lung și redundant: Cu titlu
provizoriu: Romanul unui psihiatru melancolic – România, America, România.
Serios, cuvântul „titlu” chiar în titlu? Și două subtitluri? Doar citindu-l, am
crezut, de altfel, că am aflat tot ce trebuia să știu: că e vorba despre plecat
din țară, de întors în țară, că personajul e melancolic și, mai rău, psihiatru.
Cum stau toată ziua în compania unui psihiatru de care nu am cum să scap – arta
de a scăpa de tine însuți este extrem de complexă și rafinată și eu nu sunt
măcar un ucenic talentat –, am pus cartea pe raftul de la serviciu, amânând-o
pentru o dată neprecizată. Mi-era și cam teamă să o deschid, poate din același
motiv pentru care, de la Moartea domnului Lăzărescu încoace mi-e teamă să văd
filme românești: nu cumva să mă duc la cinema și să constat că în loc de ecran
e o imensă oglindă panoramică.
Întâlnirile
mele cu cărțile sunt rareori întâmplătoare și orice carte bună îți schimbă
viața, așa încât oricât aș încerca eu să întârzii întâlnirile astea, din lene
sau inerție, până la urmă ele tot au loc. Într-o zi însorită de ianuarie,
ajutat de mai multe circumstanțe, m-am trezit că deschid volumul și încep să
citesc. Și ce mai surpriză am avut. Am absorbit pe nerăsuflate odiseea acestei
colege, între vechi și nou, între matrice și străinătate, între disperare și
exaltare (deși nici exaltarea nu e tocmai fericită). Îmi măsor cuvintele: și
Odiseu s-a întors și apoi a plecat iar, nici el nu-și găsea liniștea. Ajuns la
sfârșit, am avut impresia de neterminat sau de abia început.
Nu
știu cât de reală e Maia Levantini/Mona Dumitrescu (numele personajului
principal care, totuși, e mereu la persoana întâi) și cât e un compozit de
realități paralele, un amalgam de persoane autentice, căci o bucățică din ea
eram cu siguranță și eu. Copil antedecembrist, psihiatru postdecembrist care
descoperă că, odată deschise porțile închisorii regimului comunist, deasupra
sunt un șir lung de închisori, precum balenele concentrice ale lui Marin
Sorescu sau lanțul coliviilor lui Dan Verona. Și tot precum Iona, eroina nu
încetează să caute ieșiri, fie pe dinăuntru, fie pe dinafară. Înăuntru e „marea
cultură”, Kant și Dostoievski, cu care figuri binevoitoare de profesori au
„mobilat-o” ca să facă față orizontului cenușiu comunist. Înăuntru mai e și
moartea. În afară sunt Bucureștii, Spitalul de Psihiatrie Obregia, policlinica
de la Apaca și, mult mai departe, pe alte planete, Franța și America. La capăt,
absurdul și aleatoriul universal.
E
greu să pun punctul pe „i” și să încadrez cartea asta. Or fi memorii? Ficțiune
simplă nu e, pentru că e prea multă autenticitate: m-am speriat de-a dreptul
recunoscând scenele și obiceiurile de la Spitalul Obregia. E și o curiozitate
antropologică aici: în fiecare călătorie, articularea dintre străin și familiar
e minuțios construită. Dar nu e nici neoreportaj, e prea subiectivă pentru așa
ceva.
De
fapt, dincolo de încadrări stilistice, ce șochează în carte e deschiderea
absolută. Înțeleg de ce autoarea (sau autorul) se protejează (nu cunoaștem
identitatea lui reală): eu unul nu aș fi avut curajul să vorbesc despre mine în
felul ăsta, fără rezerve. Nici despre alții – reflex de psihiatru, poate. Dar
și mai uimitor e felul elaborat în care deschiderea e construită: e ca și cum
omul din spatele discursului ar încerca permanent să se ascundă după limbaj și
ar eșua, calculat, de fiecare dată. Avem aici un discurs adesea ultracult,
încărcat de referințe livrești, dar în același timp detașat și autozeflemitor,
chiar balcanic pe alocuri. Avem simț al umorului simultan cu cel al tragicului,
adesea, de ce nu, în aceeași frază. Avem artificii stilistice ce includ tabele
de contingență și parodii după balada Miorița. Și deși e meșteșug în toată
afacerea, iubești imperfecțiunile, pentru că ele arată că nu e doar făcătură
scriitoricească. E foarte greu să fii sincer fără să cazi în patetism și în
fals. Limbajul de azi e atât de amăgitor încât adesea e suficient să deschizi
gura și ai și eșuat, te-ai și alienat. Dar Maia Levantini reușește atât de
bine, încât o vom pune în acea rară categorie de medici-scriitori unitari, fără
sindrom de personalități multiple, care vorbesc pentru că noi, ceilalți medici,
nescriitori, nu putem să o facem.
