Sentimentul pe care îl ai atunci când știi că ai făcut ca un om
să se nască a doua oară e inegalabil. Aceasta este una din gărzile în care m-am
simțit din nou norocoasă, binecuvântată, pentru că, din nou, un om trăiește
pentru că am fost omul potrivit la locul și momentul potrivite.
Ora 8 și 22 de minute, bărbat, 60 de ani, în stop
cardiorespirator (SCR). Ajungem în cinci minute la caz. Pacientul, în pat,
vizibil de la ușă în SCR. Surpriză plăcută: familia îi făcea compresii toracice
(în pat da, dar făceau ceva!).
Punem pacientul jos, începem aplicarea protocolului de
resuscitare. După trei șocuri si două adrenaline obțin puls. Și respirații
spontane. Mă relaxez puțin și mă rog în gând să vină echipajul cu medic pe
care-l chemasem.
A doua bucurie: pe ușă intră doctorul Cismaru. Cu el mai am
antecedente de stop resuscitat, așa că își permite, în stilu-i caracteristic să
mă alinte cu texte de genul: „Mai du-te, fato, la biserică! Numai la nenorociri
mă chemi. Ba nu, n-ai ce face nici acolo. Caută și tu o moschee, ceva!“.
Pregătim pacientul și, ca să nu mai schimbăm monitoare și toate cele, mergem la
Bagdasar cu aparatura mea și ambulanța lui.
Câteva ore mai târziu, aflu că pacientul este la Floreasca, la
ATI, stentat, conștient și detubat. Made my day! Familia pacientului:
„Vă mulțumim din suflet, sunteți minunați!“ Ce sentiment! Incomparabil cu orice
altceva.