Se
apropie încheierea unui nou an de ne-colegialitate. Cât de mare este influența
acestei stări de spirit asupra realităților sistemului medical românesc? Care
sunt efectele concrete? Cum ar merge lucrurile dacă starea de normalitate s-ar
institui, s-ar aplica și s-ar impune? Sunt întrebări retorice. Nu există studii
pe eșantioane statistic semnificative, nu pot să apară rezultate extrapolabile
(la un spital, o facultate, o universitate, un oraș, un județ sau la nivelul
țării noastre).
În
aceste condiții, nu ne rămâne decât să spunem ceea ce credem. Iar eu sunt
convins că unica variantă de ales este colegialitatea. Cum să procedăm?
Comportamentul colegial trebuie învățat de timpuriu, de acasă (și nu de la
televizor, nici utilizând tablete ori telefoane deștepte de la doi ani, nici
prin conturi de facebook sau cine mai știe ce „modernisme“). Sunt necesari
părinți și bunici care să se dedice în primul rând copiilor și nepoților (tot
mai greu în lumea „nebună“ în care trăim). Trebuie ca, în continuare, la creșă,
grădiniță, școală, liceu, universitate sau la locul de muncă să se pună accent
și preț pe starea de normalitate, pentru că altminteri avem ceea ce vedem în
jur.
Ne
aflăm într-o perioadă foarte importantă (sărbătoarea Nașterii Mântuitorului
este un moment în care mai toată activitatea ar trebui să se desfășoare în
familie, respectând precepte învățate de la strămoși, cu pregătirea adecvată,
având grijă de viața în acest „cuib“ unde se învață și se construiește, cu
migală, chiar și starea de colegialitate), ar trebui să putem face prioritizări
în activitatea noastră, să alegem ceea ce este potrivit. Dar, parcurgând
retrospectiv exemplele pe care am ales să le prezint în cel mai important
jurnal al medicilor, se poate spune că mai este mult de lucru pentru
instituirea stării de normalitate. Eu nici măcar nu cred că lumea
conștientizează aceasta.
Nu
știu câți dintre colegi au avut timp să citească articolele publicate anul
acesta în „Viața medicală“ și să se gândească la aspectele prezentate, să
încerce să schimbe câte ceva în „obișnuit“. Am prezentat, la rândul meu,
exemple bune și exemple mai puțin bune, exemple de urmat și altele la care aș
putea spune „în niciun caz să nu facem așa“. Nu cred că lucrurile pe care le-am
scris vor influența în mod semnificativ colegii. Având activități zilnice atât
de complicate (uneori complicate de noi înșine), atât de multe obstacole de
depășit, atât de puțin timp, este greu de crezut că sunt mulți colegi care
apucă/reușesc/doresc să citească un articol de opinie – chiar dacă articolul se
referă la aspecte importante. Cu toate acestea, speranța, nădejdea rămân. Nu
îmi permit să nu sper că lucrurile se pot schimba și că o să vină și acea vreme
în care, uitându-mă în jur, voi vedea numai colegi. Însă, până acolo, calea
este lungă.
Între
colegi, unii sunt mai tineri, studenți sau rezidenți. Toți trebuie formați în
spiritul colegialității. Dar oare este chiar așa? Spre exemplu, dacă în timpul
pregătirii acestora cadrele didactice care trebuie să le instruiască nu discută
deloc între ele, nu organizează o activitate coerentă, programul nu este bine
definit (mă refer mai ales la pregătirea în rezidențiat) – ei ce vor putea să
înțeleagă? Este drept, problemele din jur nu sunt mici, uneori par
insurmontabile, însă datorită colegialității trebuie uitate atunci când
activitatea este dedicată pregătirii viitorilor colegi. Ei vor deveni medici
și, cine știe, poate chiar de ei vom avea nevoie, cândva, personal. Sigur că nu
acesta este motivul pentru care comportamentul nostru ar trebui să fie
impecabil – ei trebuie pregătiți în spiritul vocației, în spiritul unei misiuni
la care s-au angajat încă de pe vremea când nu aveau nicio idee concretă
privind răspunsul la întrebarea: oare ce înseamnă să devii medic?
Însă,
uneori, în cursul pregătirii lor primești „vestea“ că au mai rămas puține
zile/săptămâni, anul de curs se termină și trebuie „predate“ mai multe cursuri.
Te uiți, încerci să găsești logica acestor cursuri de predat exact acum și nu
ai cum. Dacă logica nu există, ei ce să înțeleagă și cum să lege informația pe
un „fir călăuzitor“? Iar dacă se întreabă: „Oare ăștia nu vorbesc între ei? Nu
au un plan de la început? Cum se gândesc să ne ajute în pregătirea noastră?“ și
nu găsesc răspunsurile corecte, aceste experiențe nu își vor pune amprenta pe
dezvoltarea lor, în continuare? Oare cum se vor comporta la rândul lor, când se
vor face mari?
Mai
este și o altă problemă, esențială. În urmă cu mai mulți ani, o colegă (pe care
am „pierdut-o“ – este dintre cei care nu au mai rezistat fără salariu și a
plecat din Institutul Cantacuzino, în acest an) îmi spunea: „Mircea, de ce te
ocupi atât de mult de studenți, redu timpul petrecut cu ei și ocupă-te în
special de rezidenți, că ei deja au ales această cale, a medicinii de laborator
sau microbiologiei“. Noi lucrăm cu studenți și încercăm să le transmitem un
mesaj general. Nu încercăm să îi facem microbiologi sau oameni de laborator, ci
le oferim o perspectivă. Studenții sunt atât de stresați (eronat) de fiziologie
încât uneori fac rabat la alte activități. Sunt studenți și viitori medici, iar
un profesor are datoria să contribuie la formarea lor, generală și particulară.
Majoritatea nu acceptă sfaturile sau, chiar dacă le aud și nu le resping, nu le
urmează. Ei „știu“! Mai devreme sau mai târziu realizează cum era mai bine să
procedeze. Unii, puțini, de multe ori cu note mai mici la examenul de rezidențiat,
aleg o specializare în domeniul nostru. (Paranteză: de parcă a ajuta în punerea
diagnosticului nu ar avea importanță. De parcă anumite „meserii“ ar trebui să
fie alese cu cele mai mici punctaje. De parcă nu ar fi nevoie în toate
domeniile de medici și de colegi buni și foarte buni. Ia să depindă viața unui
pacient, viața unei persoane cunoscute, viața unei rude de o analiză de
laborator! Atunci să vezi!)
M-am
gândit la spusele colegei mele și am mai redus puțin din timpul petrecut acasă,
pentru somn, pentru mesele zilnice, ca să mă ocup mai mult de medicii
rezidenți. Surpriza pe care am avut-o a fost că majoritatea aveau un
comportament la fel de interesat (de domeniul în care urmau să își desfășoare
activitatea) ca mulți dintre studenți. Un comportament stresant, la propriu
(stres negativ). Am încercat în fel și chip. Am încercat să le arăt ce se poate
și ce nu se poate. Am încercat să îi atrag spre puțintică cercetare, spre
cititul „în plus“, spre debutul activității de a scrie, spre înțelegerea importanței
activității pe care o vor desfășura, spre ideea de integrare a viitoarei
misiuni în cadrul tuturor activităților și înțelegerea legăturii cu sănătatea
publică. I-am invitat să participe la cercul de microbiologie. Ce am constatat?
Să mai spun, oare?
Am
să mă refer acum la un singur aspect: comportamentul „studențesc“. Studenții și
medicii rezidenți pe care i-am cunoscut relaționează mai ales cu nota, cu
persoana despre care știu ei că va decide nota (de semestru, de an, de stagiu,
de examen final – notă să fie!). Iar gândul care îți vine este că „nu s-au
maturizat deloc“, nu au prins spiritul colegialității, modul școlăresc rămâne
prioritar, carnetul de note (prezent sau absent) impune modul de relaționare.
Mulți, nu toți. Una din probleme rezidă chiar din lipsa înțelegerii corecte a
comportamentului colegial – iar de colegialitate avem nevoie tot timpul.
Au
trecut 26 de ani. Mulți dintre noi credem că „ne sacrificăm“ (ba învățând, ba
în cadrul altor activități) – dar nu trebuie să uităm sacrificiile adevărate.
În istoria țării noastre am avut și avem mulți martiri, oameni care au pus mai
presus de viața proprie țara, neamul, românii. Nu avem dreptul să îi uităm.
Dumnezeu să îi odihnească în pace și pe noi să ne ierte pentru toate erorile și
pentru toate lucrurile pe care nu le facem cum se cuvine!
