La tot pasul se pot evidenția motive
care să te „întoarcă pe dos“, dar nu trebuie să ne lăsăm.
Eu nu îmi permit să-mi pierd speranța; încerc să îmi interzic
așa ceva. Mă gândeam la câteva lucruri scrise de studenți, apoi
mi-am amintit mesajul în care un viitor coleg, probabil necăjit de
mâhnirea mea, îmi scria: „Vă înțeleg neliniștea. Ce vă pot
spune este că orice pădure are buruieni, iar aici clima pare mai
prielnică lor. Cred că vi s-ar fi potrivit mai bine să fi devenit
dascăl în liceu. Acolo se mai poate face formare de caracter, se
mai pot modela oameni. Păcatul este că acolo știința este puțină.
Dacă ne alegem știința, universitatea, e inerent să ne asumăm că
formarea de caractere a fost făcută de altcineva, iar ceea ce ne
mai rămâne este burdușirea și mai apoi cizelarea cunoștințelor.
Universitatea e rece. Oamenii devin reci, sau poate că au devenit
mai reci chiar și înainte de a pune piciorul în primul an de
studenție“. Mesajul este și mâhnitor și dătător de speranță.
Nici problema buruienilor și opinia unui tânăr de 20 de ani că
există pe aici o climă prielnică, nici lipsa de căldură simțită
și exprimată după doar 20–23 de luni de învățământ superior
nu sunt îmbucurătoare. Speranța vine de la faptul că vezi că un
tânăr viitor coleg are potențial, are o pregătire care ne-ar
permite să sperăm și să ne gândim la viitor, inclusiv unul
colegial.
Doar în ultima săptămână am dat
peste atât de multe exemple de necolegialitate, dar nu am să
contest ceea ce am spus mai sus; multe, puține, rele sau și mai
rele, trebuie să mergem înainte, să învățăm ce înseamnă „așa
nu“ și indiferent ce ne fac alții, trebuie să persistăm în a
fi colegi, a ne purta colegial. Oi fi eu profesor și șeful unei
discipline și oi vrea eu să scriu un articol (în fine, să
utilizez un calculator) dar... oricând se găsește un coleg neatent
care închide curentul, bateria se consumă și în timp ce eu scriu,
calculatorul se oprește brusc la „mijloc de idee“. Oare
cititorii se vor mira citind acestea? Oare de câte ori ne întâlnim
în cursul activității noastre cu atare exemple care ne
fragmentează activitatea chiar și pentru o scurtă vreme. Oricine
poate protesta și ar putea spune – aici e altă rubrică! Aici
vorbim despre altceva, vorbim despre colegialitate! Oare
atenția/neatenția nu au legătură cu orice? Eu, de exemplu, nu aș
scoate nimănui din priză un obiect fără să întreb dacă mai are
nevoie să îl utilizeze, fie că este un cadru didactic, fie că
este orice alt coleg, cu orice altă pregătire. De mic am învățat
că avem de respectat omul și nu o anumită funcție. Iar în
îndeplinirea unor sarcini avem nevoie de o multitudine de colegi, nu
doar din domeniul lui Hipocrate.
Trecând de la lucrușoare care pot
stârni râsul, ajungem la situații mult mai serioase. Am văzut de
multe ori ce înseamnă „colegialitate“ (în super-ghilimele)
atunci când se schimbă un șef. Subalternii, foști colegi (nu
toți, bineînțeles, dar mulți, prea mulți!), încep să își dea
coate, să se gândească mai întâi la „cine o să vină în loc“
și mult mai puțin sau deloc la activitatea zilnică, săptămânală
sau chiar lunară (am trăit și situații în care schimbarea nu a
avut loc foarte repede, ci după mai multe săptămâni). Parcă
lunile și anii trecuți au dispărut, s-au uitat; munca realizată
cot la cot împreună cu alții, colegialitatea, de asemenea.
Schimbarea unui șef „mare“ poate conduce (și de regulă
conduce) la multe alte schimbări, la dispariția și respectiv
apariția unor șefi mai mici. Colegialitatea se transformă în
râcă, în zvonuri, ghionturi (la propriu și la figurat, cu
diferite intensități – unele incredibile – între foști
colegi) și încercări de a face pe plac noului șef sau celor care
sunt bănuiți că vor intra în grațiile „șefului cel mare“.
Ei, asta deja devine o problemă serioasă, din nou o potențială
problemă de sistem. Dacă lucrurile s-ar petrece așa într-un
cabinet de liberă practică, de exemplu, și tot nu ar fi bine. Dacă
lucrurile se petrec la un nivel care influențează viața altora,
inclusiv a cetățenilor care se așteaptă la prevenire, control,
tratament și nu la înghionteli, atunci problema este foarte
serioasă. Astfel de situații s-au petrecut, repetat, de multe ori
începând cu 1989, aproape că la fiecare alegeri parlamentare (care
au dus la schimbări de guverne, miniștri, restul aparatului
administrativ), când nu degeaba spun unii „când se schimbă ceva
politic sunt schimbați toți, până la portar“. Ei, asta este
deja nu doar serios, ci și foarte rău. Implicarea politicului în
sănătate a făcut extrem de mult rău și înainte, dar și după
decembrie 1989.
Am mai trăit și alte „poante“.
Spre exemplu, „din pix“, fără nicio judecată, fără nicio
analiză care să permită o judecată, cineva se trezește și spune
„administrația este prea umflată, trebuie redusă; să o reducem
cu X%“. Dacă X ar fi egal cu 0,5 poate că nu s-ar schimba mare
lucru. Dar dacă X devine egal cu 10, sau cu 15 sau cu mai mult de
20%, aceasta poate deveni dramatic. Efectele dramei și lipsei de
judecată (și lipsei de colegialitate, pentru că aceia care au
produs schimbările aveau datoria să se gândească și la colegi în
momentul în care au spus „da“ unor funcționari superiori, doar
pentru că nu au avut curajul să spună „nu“) s-au simțit și
ieri, se simt și azi și se vor simți și mâine. Depinde cât se
va întinde acest „mâine“. La ce mă refer? De exemplu, la
infecțiile transmise în unitățile sanitare. De curând s-a
discutat, inclusiv la cel mai înalt nivel, că este nevoie de cadre
bine pregătite, mai numeroase decât sunt, de substanțe chimice de
bună calitate etc. Da, sigur că este nevoie. Colegial putea să se
spună că pregătirea a început demult și nu se începe în acest
an „inventarea roții și a apei calde“. Tot colegial ar fi fost
și să nu se strice lucrurile care au fost bine făcute în perioade
anterioare. Parcă ne-am trezi în fața muntelui lui Sisif – mereu
o luăm de la bază, iar urcăm (mai mult sau mai puțin colegial),
ne mai și prăbușim (din fericire încă, fără să se frângă
toate gâturile). Oare din 2016 se știe că nu sunt destui
specialiști în epidemiologie? Abia recent s-a detectat că
microbiologia cu implicare în sănătatea publică aproape că
lipsește? A fost cineva împiedicat să stimuleze (sau la nevoie –
să impună) stilul de muncă necesar sănătății publice, adică
stilul colegial?
Colegii din
diferitele instituții trebuie să colaboreze cu cei din toate
instituțiile implicate. Nu putem discuta despre o colegialitate a
domeniului sănătății umane și o alta a domeniului sănătății
veterinare. Termenii de zoonoză, antropo-zoonoză, zoo-antroponoză
sunt cunoscuți, parțial, chiar de pe vremea lui Hipocrate. Am
insistat și i-am scris pe toți trei ca să arăt că nu problema
explicitării termenilor ne blochează activitatea colegială.
Discută colegii din sistemul uman de sănătate publică cu colegii
lor din sistemul veterinar de sănătate publică? Cum discută? Cum
este stimulată sau întreținută această colaborare? Să dau eu
răspunsul? Aparent, foarte puțin. Dacă se realizează aceste
activități (foarte importante) mai „în secret“, așa ca să nu
știm și noi colegii de rând, rog cititorul pe poziție destakeholder
(apropo, este interesantă definirea termenului, din 1963, Stanford
Research Institute), din oricare sistem ar face el parte, să mă
contrazică, direct și prin orice metodă va dori. Pentru că
altminteri, eu am să continui să îmi spun părerea și să solicit
să se țină cont de necesitatea stringentă a existenței și
persistenței colegialității pentru toate motivele despre care am
vorbit și voi mai vorbi.
