Semnatarul
acestor rânduri a fost timp de mai bine de doi ani intern de anestezie-terapie
intensivă la Spitalul Panduri, condus de celebrul profesor, chirurg, dascăl şi
organizator în medicina românească acad.
Theodor Burghele (1905–1977). Se pare că înşiruirea poveştilor şi întâmplărilor
paramedicale legate de puternica sa personalitate ar putea umple o carte cu
multe pagini. Sunt convins că fiecare fost colaborator al „şefului“ a
înmagazinat de-a lungul vremii, în memoria sa, amănunte provenite din simplul
fapt că a respirat acelaşi aer cu cel care pentru mulţi a fost nu numai şef, ci
şi mentor, îndrumător şi, mai ales, responsabil pentru o carieră profesională
începută (de multe ori şi continuată) în umbra profesorului Burghele. Şi, cu
toate acestea, din noianul de amintiri care îmi sunt la fel de vii ca acum 50
de ani, am ales citatul alăturat, pe cât de scurt, pe atât de elocvent.
Pe
vremea când multiplele sale preocupări îi mai permiteau să găsească timpul
pentru a examina studenţii la sfârşit de an, la disciplina de urologie,
Burghele avea obiceiul de a face adnotări pe marginea apariţiei şi a pregătirii
multora din studenţii care apăreau în faţa sa la examen. Aceste adnotări erau
înscrise într-un caiet, care, la un moment dat, a dispărut din biroul
profesorului şi a ajuns în posesia unor foarte apropiaţi colaboratori, în felul
acesta păstrându-se de-a lungul timpului şi devenind nu doar o sursă de inspiraţie
pentru cei care l-au parcurs, ci şi un model de analiză (pe cât de succintă, pe
atât de „suculentă“) a personalităţii viitorilor medici, absolvenţi ai Facultăţii
de Medicină din Bucureşti.
„Băiat
de general, dar crescut de ordonanţă.“ Oare mai există cineva pe lumea asta,
care să poată exprima în atât de puţine cuvinte o caracterizare mai profundă a
unui individ ce se află în faţa examinatorului pentru mai puţin de un sfert de
oră? Cât de perspicace trebuie să fie un examinator pentru a ajunge, în doar
câteva minute, la o concluzie atât de elocventă?
A nu
se uita, pe vremea când caietul de care scriem acum se umplea de remarci cu
fiecare sesiune de examene, odraslele familiilor de ofiţeri erau prin definiţie
plasate pe primele locuri ale societăţii în care părinţii activau. Şi tot prin
definiţie, educaţia dată unui fecior de general trebuia să se apropie de perfecţiune,
pentru simplul motiv că părintele dispunea de acele mijloace care puteau
asigura copiilor săi accesul la educaţie, cultură şi dezvoltare intelectuală pe
măsura aşteptărilor. Trebuie să recunosc că personal n-am avut ocazia să cunosc
acest mediu social, dispărut pentru zeci de ani după al Doilea Război Mondial.
Eram prea tânăr pentru a-mi crea propria părere despre această pătură specială
a societăţii româneşti. Cu toate acestea, pot înţelege foarte bine ce aştepta
societatea de la fiul sau fiica unui înalt ofiţer de armată. Educaţia oferită
de căminul părintesc, „cei şapte ani de acasă“ reprezentau baza şi chezăşia
unei educaţii pe cât de costisitoare, pe atât de apropiată de perfecţiunea
judecată şi clasificată după regulile şi manierele societăţii din acele
timpuri.
Ce l-o fi făcut pe
profesorul Burghele să ajungă la o concluzie atât de concisă şi de dureroasă
pentru tânărul student aflat la examenul de urologie la „Panduri“? O comportare
nelalocul ei? O înfăţişare exterioară care nu corespundea ţinutei unui tânăr
intelectual? O vorbă ce aducea a vulgaritate? O atitudine nonşalantă şi poate
chiar injurioasă la adresa celor în faţa cărora se afla în acea zi de examen?
Las cititorului deplinul drept de a-şi imagina acea scenă în care cei doi
„actori“ stăteau faţă în faţă, când examinatorul a reuşit să aprecieze nu doar
cunoştinţele de urologie ale studentului, ci şi personalitatea examinatului.
Caietul
din care am extras expresia citată nu pomeneşte rezultatul examenului. Oare a
trecut băiatul de general testul? O fi picat? Un lucru e clar, iar noi, cei
care am avut imensa şansă să lucrăm în clinica de urologie de la Panduri, cunoşteam
şi acea latură specială a „şefului“: un înalt grad de perspicacitate, de înţelegere
a psihologiei „celuilalt“, o profundă cunoaştere a realităţii şi o capacitate
ieşită din comun de a se adapta unei situaţii fluide, cu frecvente şi neaşteptate
schimbări.
N-aş
vrea să fiu înţeles greşit. Cei care l-au cunoscut pe ilustrul medic şi dascăl
au avut nenumărate ocazii de a-i decela (şi accepta!) şi defectele, în
atitudine şi de multe ori în luarea de hotărâri. Dar acest fapt, deloc neobişnuit
(oare nu se spune că nimeni nu e perfect?!), nu scade cu nimic puternica
influenţă pe care Theodor Burghele a avut-o asupra medicinii româneşti şi
asupra multora din cei care l-au înconjurat şi (de ce nu?) l-au admirat.
Ajustând
expresia burgheliană la cele ce se întâmplă în prezent pe tot mapamondul, să nu
ne mirăm dacă în viaţa de toate zilele întâlnim din ce în ce mai mulţi băieţi/fete
de politicieni, de bogătaşi, de afacerişti, dar care şi-au primit „educaţia“
aidoma eroului expresiei de la examenul de urologie!
|
 „Băiat de general, dar crescut de ordonanţă“ (Theodor Burghele, la
examenul de urologie)
|
