Se
împlineşte un veac de la naşterea prof.
dr. Florian Mandache, un mare chirurg român, a cărui activitate s-a desfăşurat
timp de peste treizeci şi cinci de ani la Spitalul Brâncovenesc. A fost un
reper în chirurgia colorectală, începută de mentorul său, prof. dr. Traian
Nasta, în a doua jumătate a secolului XX. Mereu preocupat de promovarea noului,
a avut o bogată activitate ştiinţifică bazată pe studii clinice, de laborator şi
cercetări experimentale.
Născut
la 29 februarie 1912, în Olteniţa, a urmat şcoala primară şi liceul teoretic
din localitate. Se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o
absolvă în mod strălucit. Este extern şi intern prin concurs, la Eforia
Spitalelor Civile din Bucureşti. Devine medic secundar prin concurs, pentru o
scurtă perioadă la clinica prof. dr. I. Iacobovici şi apoi trece medic secundar
şi asistent universitar la clinica prof. dr. T. Nasta. Publică împreună cu
profesorul Nasta volumul: „Limfogranulomatoza rectală“, la Editura de Stat,
1948. Urcă toate treptele ierarhiei medicale, obţinând primariatul în
chirurgie, clasificat primul la concursul pe ţară din 1947. În paralel, parcurge
toate etapele universitare, de la asistent la conferenţiar (1952) şi profesor, şef
de clinică (1957), la Spitalul Brâncovenesc. Aici, în calitate de profesor ordinarius universitare la
Institutul de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ şi de şef al secţiei de
chirurgie a Spitalului Brâncovenesc, formează mai multe generaţii de secundari şi
specialişti. Publică volumul: „Arsurile“ – în colaborare cu I. Chiricuţă, T.
Teodoriu, la Editura de Stat, 1955. Doctor în medicină şi doctor docent, înzestrat
cu multă perseverenţă şi preocupat mereu de nou, înfiinţează un laborator de
chirurgie experimentală, unde promovează o serie de metode şi tehnici noi. împreună
cu dr. G. Kover şi colaboratorii face cercetări experimentale în şocul
traumatic şi în rolul glandelor suprarenale în stres, care i-au permis
elaborarea unor lucrări de referinţă, ce au fost comunicate la Societatea de
Chirurgie din Bucureşti. Lucrările au fost sintetizate în două monografii: „Şocul“,
(Editura de Stat, 1954) în colaborare cu I. Ţurai, M. Gologan, M. Mareş, T.
Teodoriu, şi „Fiziologia circulaţiei şi imunitatea în şoc“, Editura Academiei
R. S. Române, 1966. În ultima, arată importanţa factorului fiziopatologic în şoc,
de stagnare, de „băltire“ a sângelui în patul vascular splanhnic, urmat de
microaglomerări şi microcoagulări diseminate, intracapilare şi mijloacele de
prevenire şi combatere a lor. Ilustrarea acestui fenomen de sludge a fost redat într-un film color,
premiat la Congresul Internaţional de specialitate de la Moscova, din 1958.
Această observaţie a fost reluată de autorii anglo-saxoni şi lansată ca teorie „poolling“, dar prioritatea a rămas a
autorului român.
În
1960, începe studiul experimental şi clinic asupra rolului glandelor
suprarenale în stres şi în HTA malignă, demonstrând că această hipertensiune
era produsă de un hiperadrenalism cronic, constituţional şi ca urmare recomandă
şi practică sclerozarea chimică a medularei glandelor suprarenale cu o soluţie
de salicilat de sodiu 40%, blocând astfel secreţia de adrenalină, fără
alterarea funcţiilor corticalei. Aplicată la animale la care s-a produs
ischemia arterelor renale, prin inel Goldblat, aceasta a împiedicat apariţia
hipertensiunii maligne. Consecinţele, de mare însemnătate practică, le-a
fructificat prin aplicarea în clinică a acestei metode de tratament la bolnavii
tineri cu HTA severă. Inserarea acestui procedeu în „Encyclopedie Medico-Chirurgicale“ Laffont (vol. „Rein“), în
tratate, monografii, reviste din ţară şi străinătate, atestă valoarea metodei şi
rezistenţa sa la proba timpului. Adâncirea studiului mecanismului de acţiune a
medulosclerozei prin noi cercetări, experimentale şi de laborator, i-au permis
să identifice, clinic şi biochimic, că „sindromul hiperadrenalismului cronic“
reprezintă terenul diatezic atât al HTA esenţiale, cât şi al arteritelor
juvenile. În acest context, a abordat arteriopatiile cronice obstructive, în
special arterita juvenilă, concepând şi practicând tratamentul acestora prin
scleroza medulosuprarenalei, la care a asociat splanhnicectomia şi
simpatectomia lombară. Aceste studii şi cercetări au reprezentat tematica tezei
de doctorat a unuia din colaboratorii săi, dr. S. Oprescu, profesorul Mandache
fiindu-i conducător ştiinţific.
În
fiziopatologia ulcerului duodenal, a descris prima oară, în 1970, cu L.
Stratulat, leziuni ale nervilor vagi, de vagito-vagoscleroză, în legătură cu
chimismul şi vechimea ulcerului, evaluând indicaţiile şi complicaţiile
vagotomiei, precum şi combaterea ileusului postvagotomie. În chirurgia
ulcerului gastroduodenal, a elaborat metoda de oprire a hemoragiei digestive
prin refrigerarea mucoasei gastrice. Împreună cu D. Mateescu a stabilit punctul
optim de refrigerare între +1°C şi –1°C în tratamentul hemoragiilor gastrice şi
a lărgit indicaţiile sale în afecţiunile sângerânde rectocolice. În acelaşi
domeniu al patologiei ulceroase, între anii 1970 şi 1980, a practicat mucoclaza
regiunii antrale gastrice prin scleroza cu soluţie de glucoză 60%, având scopul
suprimării secreţiei acidopeptice, spre deosebire de metoda maestrului său,
prof. dr. I. Iacobovici, care practica mucoclaza regiunii fundice a stomacului.
Chirurgia
colorectală a fost vârful preocupărilor sale pe tot parcursul vieţii, capitol în
care a elaborat procedee operatorii pentru rectocolita ulcero-hemoragică,
polipoza rectocolonică şi cancerul colorectal. Apogeul activităţii s-a
concretizat în tehnica originală de „rezecţie rectosigmoidiană, prin intubaţie
abdomino-intraanală, cu conservarea mucoasei anale şi anastomoză
colo-(ileo)-anală sau rectală fără sutură“, descrisă prima oară în Chirurgia (1954) şi în La Presse Medicale (1959). Aplicată în
chirurgia cancerului rectocolic, a polipozei şi a rectocolitei ulceroase,
metoda de rezecţie colorectală cu coborâre şi intubaţie anală, cu sau fără
jupuirea mucoasei anale şi anastomoză coloanală fără sutură, a fost folosită la
peste 60% din bolnavi, reducând amputaţiile practicate anterior sub 25%.
Experienţa acumulată în acest procedeu operator i-a permis redactarea unei
ample monografii, „Chirurgia rectului“, apărută în Editura de Stat, 1957 şi
apoi completată într-o nouă ediţie, la Editura Medicală, 1972.
Este
ales membru al Academiei Naţionale de Chirurgie şi al Academiei Naţionale de
Medicină din Franţa (1973). Societatea de Chirurgie din Berlin îl invită la Congresul
german de specialitate să expună experienţa sa în chirurgia rectocolică. În
1974, îi apare „Chirurgie des Rectums“ la Gustav Fischer Verlag, Berlin şi este primit membru în Academia de
Chirurgie din Germania.
Activitatea
ştiinţifică prodigioasă şi didactică este oglindită în numeroase articole
publicate în diferite reviste medicale din ţară şi străinătate, comunicări
prezentate la diferite societăţi medicale şi congrese naţionale de chirurgie.
În
activitatea didactică, organizează disciplina de chirurgie de la Facultatea de
Stomatologie a IMF „Carol Davila“, pentru care redactează: „Manualul de
semiologie şi clinică chirurgicală“ – în colaborare cu V. Prodescu, S.
Constantinescu, I. Luţescu, D. Mateescu, Editura Ministerului Învăţământului,
1976.
Munca
sa asiduă de cercetare ştiinţifică integrată în practica chirurgicală, precum şi
activitatea didactică au fost recunoscute prin alegerea ca membru în comitetul
Societăţii Române de Chirurgie, membru titular al Societăţii Internaţionale de
Chirurgie şi al Societăţii Internaţionale Universitare de Chirurgie Colorectală
(cu sediul la Philadelphia, SUA).
Deşi
nu s-a bucurat de o apreciere corespunzătoare din partea unor contemporani,
aceasta nu i-a redus tenacitatea şi perseverenţa în muncă, în schimb demolarea
Aşezămintelor Brâncoveneşti împreună cu Spitalul Brâncovenesc, de către regimul
comunist, l-a marcat profund şi i-a zdruncinat sănătatea, grăbindu-i sfârşitul,
în 1989. Pentru foştii săi colaboratori, a rămas un exemplu viu, prin puterea
de muncă şi tenacitatea care i-au permis să-şi ducă la îndeplinire ideile şi
metodele din activitatea chirurgicală.
