A existat şi va exista întotdeauna o fascinaţie pentru
Tibet. Simţi că eşti în „altă lume“, chiar dacă „oraşul interzis“ – Lhasa – a
devenit accesibil destul de uşor printr-o agenţie de turism. Oraşul este un
obiectiv turistic modern. În schimb, locuitorii Tibetului par să fi rămas
neschimbaţi de secole.
Primul
obiectiv care îţi atrage privirea este, evident, palatul Potala, care se ridică
impunător pe dealul ce priveşte oraşul. Astăzi, el pare într-un fel distanţat
de supuşii săi, căci, în locul căsuţelor mici care se înghesuiau de
jur-împrejurul colinei, se întind, largi, câteva bulevarde asfaltate, cu mai
multe benzi de circulaţie şi un platou betonat imens care găzduieşte în
mijlocul său un monument modern. Şi totuşi, palatul rămâne un loc major de
pelerinaj pentru tibetani. Îi regăseşti cu sutele, poate mai mulţi, înconjurând
în pas măsurat cei câţiva kilometri din jurul palatului, rostind în permanenţă
rugăciunile lor. Tibetanii domină încă, prin număr, turiştii, pentru care
palatul este „obiectiv turistic UNESCO – palatul lui Dalai Lama“. Mai există o
categorie, populaţia chineză din Lhasa, din rândul căreia provin cei care
asigură paza palatului. Aceştia privesc cu calm indiferent tot ce se întâmplă.
În locul sfânt al palatului trăiau în jur de 2.000 de călugări budişti. Astăzi
au mai rămas în palat doar 14, în rest sunt sute de persoane cu rol
administrativ. Ghizii evită să ofere detalii despre această schimbare.
Următorul loc important şi care este vizitat
imediat ce ajungi in Lhasa este templul Jokhang, construit în anul 642, primul
templu tibetan, sacru, monument UNESCO. Deşi îmi este un pic jenă să recunosc,
mi-am dorit ca vizita să se termine cât mai repede. Am suportat greu mirosul de
unt de iac ars în candele, într-o atmosferă de semiîntuneric, în care, la tot
pasul, era o mare varietate de demoni, a căror semnificaţie nu am înţeles-o
prea bine. Sursele de informaţie sunt dificile, ghidul se exprima greoi în
limba engleză şi de cele mai multe ori repeta acelaşi lucru, de parcă auzul ar
fi fost problema... Nu istoria locului ne-a lipsit, ci semnificaţia.
Un alt loc fascinant de vizitat în Tibet
este o mânăstire budistă. Am vizitat mânăstirea Sera, fondată în 1419. Am ajuns
acolo într-unul din momentele cele mai interesante, orele după-amiezii. Dimineaţa,
călugării studiază documentele scripturilor. După-amiaza, are loc o dezbatere
extrem de animată a paginilor citite, în curtea mânăstirii. Cel ce întreabă stă
în picioare şi, odată cu întrebarea, face un pas înainte către cel întrebat şi
îşi loveşte cu putere palmele, pentru a-şi întări spusele. „Aceasta este ceea
ce te întreb, să-ţi aud răspunsul!“ este ceea ce exprima vocea şi gestica sa. Răspunsul
vine calm, liniştit, de la călugărul ce stă aşezat în poziţie de meditaţie. Cel
ce are întrebări este neliniştit, agitat. Învăţătura budistă îţi dă însă şi
linişte, şi răspuns la neliniştile necunoaşterii.
Tibetul
este o lume fascinantă. Cei ce îl ating revin de acolo mult mai bogaţi.